Schimbarea la față

Când timpul s-a apropiat ca Isus să sufere și să moară, El se afla adesea singur cu ucenicii Săi. După ce a învățat poporul toată ziua, el obișnuia adesea să Se retragă cu ei la un loc singuratic, pentru ca să Se roage și să vorbească împreună. El era obosit, dar nu găsea timp de odihnă; căci lucrarea Sa de pe pământ se apropia de sfârșit, și El avea încă mult de făcut, până la sosirea ceasului de pe urmă.VI 255.1

În curând El avea să lase pe ucenicii Săi singuri în această lume rece și tirană. El știa ce aveau să sufere ei din partea urii înverșunate și a necredinței, de aceea El dorea să-i îmbărbăteze și să-i pregătească pentru încercările lor. El Se izola adesea de ei, pentru a mijloci la Tatăl pentru ei, ca să-i țină statornici în credința lor, în timpul de grea încercare care le stătea în față, și ca să nu fie covârșiți de deznădejde prin suferințele și moartea Sa. Chiar și în fața propriei Sale lupte cu moartea care se apropia, iubirea Salvatorului se întindea încă în viitor, pentru a păzi pe tovarășii săi de primejdiile care aveau să vină încă.VI 255.2

După una din aceste rugăciuni liniștite s-a întâmplat, că Isus a venit iarăși la ucenicii Săi, și i-a întrebat: “Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” Ei au răspuns: “Unii zic că ești Ioan Botezătorul; alții: Ilie; alții: Ieremia, sau unul din proroci.” “Dar voi”, le-a spus El, “cine ziceți că sunt?” Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: “Tu ești Hristosul, Fiul dumnezeului celui viu!” Isus a luat din nou cuvântul și i-a zis: “Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea și sângele ți-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.” Matei 16, 13-17.VI 255.3

Deși credința multora a suferit în totul spargerea de vas, iar preoții și mai marii au exercitat o putere însemnată asupra lor, totuși ucenicul și-a mărturisit credința cu curaj. În această mărturisire, Isus vedea principiul viu, care avea să însuflețească inimile credincioșilor în timpurile viitoare. Înrâurirea tainică a spiritului lui Dumnezeu asupra inimii omenești este aceea, care face ca cel mai simplu suflet să se ridice la o cunoștință mai pe sus de orice înțelepciune pământească, și la o familiarizare cu adevărurile sfinte ale lui Dumnezeu. Da într-adevăr: “Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea și sângele ți-a descoperit lucrul acesta.”VI 255.4

Isus a continuat mai departe: “Și Eu îți spun: tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile Locuinței morților nu o vor birui.” Cuvântul Petru, înseamnă piatră; dar Hristos nu Se referea la Petru, ca stânca pe care voia să clădească comunitatea Sa. Acest ucenic impetuos și încrezător în sine era ca o piatră prăvălindă. Hristos a aplicat expresia “această piatră” mai mult asupra Lui Însuși, ca adevăratul fundament al bisericii creștine. În Isaia găsim același indiciu: “De aceea, așa vorbește Domnul Dumnezeu: ‘Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preț, piatra din capul unghiului clădirii, temelie puternică.’” Isaia 28, 16. Este aceeași piatră despre care vorbește și Luca 20, 17-18: “Dar Isus i-a privit drept în față și le-a zis: ‘Ce înseamnă cuvintele acestea care au fost scrise: Piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului? Oricine va cădea pe piatra aceasta, va fi zdrobit de ea: și peste acela peste care va cădea ea, îl va spulbera?’” Și tot astfel și în Marcu 12, 10-11: “Oare n-ați citit locul acesta din Scriptură: ‘Piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru, și este minunat în ochii noștri?’”VI 256.1

Aceste texte alcătuiesc o dovadă hotărâtă despre faptul, că Hristos este stânca, pe care este clădită biserica, și că prin cuvintele adresate lui Petru, El făcea aluzie la Sine Însuși ca stânca, ce este temelia bisericii. El a continuat apoi mai departe și a zis: “Îți voi da cheile Împărăției cerurilor, și orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri.” Biserica romană face o aplicare falsă a cuvintelor lui Hristos. Ea pretinde că El le-ar fi adresat în mod exclusiv lui Petru. De aceea, în picturi el este arătat ca purtând niște chei în mână — un simbol al încrederii și autorității, care se dă unor trimiși sau altor persoane sus puse. Cuvintele lui Hristos: “Ție, îți voi da cheile Împărăției cerurilor”, nu au fost adresate numai lui Petru singur, ci la toți ucenicii, inclusiv acelora, care alcătuiesc biserica lui Hristos din toate timpurile. Petru nu a primit nici o întâietate și nici o putere, de care să nu se fi bucurat și ceilalți ucenici. Dacă Hristos ar fi dat unuia dintre ei o autoritate deosebită, atunci nu i-am mai găsi adesea certându-se între ei, cu privire la care să fie mai mare. Ei s-ar fi supus imediat dorinței Maestrului lor, și ar fi dat onoare aceluia, pe care El l-ar fi ales ca și cap al lor.VI 256.2

Așadar cât de nescripturistică e susținerea, că Petru ar fi fost îmbrăcat prin Hristos cu putere nemărginită asupra bisericii creștine, și că urmașii săi (ai lui Petru) ar fi confirmați pe cale divină, ca să domnească peste lumea creștină. Și încă într-un alt text, Hristos recunoaște că aceeași putere, despre care se susține — pe temeiul textului citat — că ar fi fost dată numai lui Petru, va exista în întreaga biserică: “Și orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri.”VI 257.1

Isus a continuat apoi, să explice ucenicilor Săi, că și ei vor avea de suferit pentru numele Său și vor trebui să poarte crucea, urmându-I Lui, și că vor avea de întâmpinat aceeași înjosire, aceleași reproșuri și ocări, ca și Maestrul lor, altfel nu vor fi niciodată în stare, a participa la aceeași mărire cu El. După suferințele Sale trebuia să urmeze ale lor, iar crucificarea Sa le servea ca învățătură, că ei sunt răstigniți pentru lume, și că au renunțat la toate aspirațiile după mărirea și plăcerile ei. Înainte de a le da această explicație, Isus le-a vorbit adesea despre înjosirea Sa viitoare, și le-a dezaprobat în modul cel mai hotărât orice aspirație după onoruri lumești; dar ucenicii erau încă deprinși a privi pe Mesia ca pe cineva, care avea să domnească ca Împărat puternic, și le-a venit foarte greu a renunța în totul la speranțele lor strălucite.VI 257.2

Dar acum cuvintele lui Isus nu mai puteau fi înțelese greșit. Viața Sa avea să fie asemenea unui simplu peregrin fără patrie, iar moartea Sa ca a unui făcător de rele. Inimile lor au fost umplute de întristare, căci iubeau pe Maestrul lor; dar în același timp îndoiala chinuia sufletul lor, căci li se părea de nepriceput ca Fiul lui Dumnezeu să fie expus la o umilire atât de tirană. Ei nu puteau înțelege, de ce El voia să meargă de bună-voie la Ierusalim, spre a primi maltratarea, care după cuvintele Sale Îl aștepta acolo. Ei erau mâhniți adânc, că El Se expunea unei soarte atât de rușinoase, iar pe ei îi lăsa într-un întuneric și mai mare, decât acela în care s-au aflat înainte ca El să li Se fi descoperit. Ei erau frământați de gândul, de a-L duce cu forța într-un loc sigur; dar nu au cutezat să facă aceasta, deoarece asemenea propuneri au fost declarate de multe ori ca inspirații ale lui Satana. În mâhnirea lor adâncă, s-au mângâiat cu idea, că vreo împrejurare neprevăzută, va înlătura soarta grozavă, care Îl aștepta pe Domnul lor. În felul acesta, ei s-au mâhnit și s-au îndoit, au deznădăjduit și s-au temut, timp de șase zile de întuneric.VI 257.3

Isus cunoștea întristarea și confuzia ucenicilor Săi, și de aceea, El intenționa să le dea încă și alte dovezi despre trimiterea Sa dumnezeiască, așa încât credința lor să nu se clatine în timpul greu de încercare, care le stătea în față. Când soarele a apus, El a chemat pe trei dintre cei mai devotați ucenici ai Săi, afară din zgomotul orașului, și au trecut prin câmpuri, ajungând în cele din urmă la un munte înalt. Isus era obosit de lucru și de multă umblare pe jos. El a învățat toată ziua pe popor și a vindecat bolnavii; El S-a retras însă pe acest munte înalt, pentru că acolo El putea găsi repaus față de mulțimea care-L înghesuia neîncetat și totodată și timp pentru meditație și rugăciune. Urcarea împovărătoare a muntelui înalt a obosit și a istovit pe Mântuitor.VI 258.1

Chiar și ucenicii s-au simțit obosiți, dar deși ei s-au retras adesea cu El în singurătate, spre a se ruga, totuși nu puteau să nu se mire, că, după o zi atât de obositoare, Isus urca acest munte abrupt. Nu au pus însă nici o întrebare cu privire la intenția Sa, ci L-au însoțit cu răbdare. Pe când urcau încă muntele, umbrele nopții se răspândeau deja peste văi, în timp ce lumina soarelui coborât la apus plana încă pe vârfurile munților și cu splendoarea sa care dispărea arunca o aureolă pe cărarea pe care mergea Isus și ucenicii Săi. Dar în curând lumina aurie a dispărut și de pe dealuri ca și de pe văi, soarele a coborât după orizontul de la apus, iar călătorii singuratici au fost învăluiți în întunericul nopții. Întunecimea din jurul lor părea a armoniza cu viața lor plină de necazuri, în jurul căreia norii prevestitori de nenorocire se îngrămădeau tot mai mult.VI 258.2

După ce Isus a ajuns la locul dorit, a început să comunice cu Tatăl Său în rugăciune intimă. Oră după oră a strigat El cu ardoare aprinsă și lacrimi după puterea necesară pentru a suporta strâmtorările Sale, și după harul ceresc pentru ucenicii Săi, așa încât ei să devină destoinici, ca să poată suporta încercările grozave care îi așteptau. A căzut rouă multă asupra chipului Său plecat în rugăciune, dar El nu a luat în seamă aceasta, umbrele nopții se îngrămădeau în jurul Său, dar El nu a luat seama la aceasta. În felul acesta orele s-au scurs încet. La început ucenicii s-au unit cu El în meditație și rugăciune serioasă, dar cu timpul ei au fost biruiți de oboseală și de somn, și cu toată străduința lor de a rămâne treji, ei au adormit. Isus le-a vorbit despre suferințele Sale viitoare, El i-a luat cu Sine, ca să vegheze și să se roage împreună cu El, când El a înălțat cereri către Tatăl Său. Tocmai cu această ocazie El S-a rugat, ca ucenicii să fie întăriți, pentru a putea rezista la încercările, care aveau să vină peste ei prin înjosirea și moartea Sa. El a rugat pe Tatăl într-un mod cu totul deosebit, ca ei să fie martorii unei descoperiri a naturii Sale dumnezeiești, ca prin aceasta, orice necredință și îndoială să dispară pentru totdeauna din sufletele lor; o revelație, care în ceasul luptei Sale cu moartea avea să-i mângâie cu cunoștința, că El este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, și că moartea Sa de ocară făcea parte din planul divin de mântuire.VI 259.1

Dumnezeu a ascultat cererea Fiului Său, și îngerii au pornit ca să-L servească. Dar Dumnezeu a ales pe Moise și pe Ilie ca să viziteze pe Hristos și să se consfătuiască cu El în privința suferințelor pe care avea să le suporte în Ierusalim. Pe când Isus S-a plecat în umilință pe pământul umed și pietros, deodată cerurile s-au deschis, și porțile de aur ale cetății lui Dumnezeu s-au deschis larg, în timp ce raze de lumină cerească a inundat vârful muntelui și a inundat figura îngenuncheată a Salvatorului. El S-a ridicat din poziția Sa din genunchi și a stat în picioare într-o maiestate deopotrivă cu a lui Dumnezeu; chinul sufletesc a dispărut de pe fața Lui, care strălucea acum de o lumină dulce, iar veșmântul Său nu mai e aspru și pătat, ci alb și strălucitor ca soarele la amiază.VI 259.2

Ucenicii adormiți sunt treziți prin fluviul de mărire, care luminează întregul munte. Ei au privit plini de teamă și de uimire la veșmintele Sale luminoase și la fața strălucită a Maestrului lor. La început ochii lor au fost orbiți prin splendoarea supranaturală a înfățișării Sale; dar îndată ce au fost în stare să suporte lumina minunată, au observat că Isus nu era singur. Două figuri strălucite se întrețin cu El. Unul era Moise care a vorbit cu Dumnezeu în mijlocul tunetelor și fulgerelor de pe Sinai, iar celălalt era Ilie, acel profet al lui Dumnezeu, care nu a gustat moartea, ci a fost luat la cer într-un car de foc. Aceștia doi, pe care Dumnezeu i-a plăcut să-i favorizeze mai mult decât pe toți ceilalți, care au petrecut vreodată pe pământ, au fost trimiși de către Tatăl, ca să dea Fiului Său lumina cerească, să-L mângâie și să vorbească cu El despre încheierea misiunii Sale și mai cu seamă despre cele ce avea să sufere în Ierusalim.VI 260.1

Tatăl a ales pe Moise și pe Ilie și i-a trimis ca soli ai Săi la Hristos, ca să-L preamărească cu lumina cerească și să se consfătuiască cu El cu privire la lupta Sa viitoare; aceasta pentru că amândoi acești bărbați au trăit ca oameni pe pământ; ei au avut de suportat strâmtorări și suferințe omenești, și puteau participa cu Isus la strâmtorările Sale pământești. În poziția Sa de profet al lui Israel, Ilie a reprezentat pe Hristos și lucrarea sa era într-un anumit grad asemenea lucrării Salvatorului. Iar Moise a condus pe poporul lui Israel în locul lui Hristos, fiind în legătură cu El și ascultător de poruncile Sale; de aceea aceștia doi erau cei mai potriviți dintre toate oștirile adunate în jurul tronului lui Dumnezeu, de a servi Fiului lui Dumnezeu.VI 260.2

Când Moise, supărat din cauza necredinței fiilor lui Israel, a lovit cu furie în stâncă, și le-a procurat apa după care ei însetau, onoarea pentru această faptă și-a atribuit-o lui însuși; căci sufletul său era atât de îngreunat din cauza lipsei de recunoștință a lui Israel și a abaterii sale, încât el a neglijat să dea onoare lui Dumnezeu și să preamărească numele Său, după ce a executat porunca Sa. A fost în planul Celui Atotputernic, de a duce adesea pe fiii lui Israel în situații critice, și apoi în nevoia lor cea mai mare să-i elibereze prin puterea Sa, ca ei să recunoască deosebita Sa purtare de grijă și să preamărească numele Său. Dar Moise s-a lăsat condus de înclinația firească a inimii Sale și a luat pentru sine onoarea, ce se cuvenea lui Dumnezeu; prin aceasta el a căzut în puterea lui Satan, și de aceea i-a fost interzis a intra în pământul făgăduinței. Dacă Moise ar fi rămas statornic, atunci Domnul l-ar fi condus în pământul promis și mai târziu l-ar fi luat la cer, fără să-l lase să guste moartea.VI 260.3

Dar acum Moise trebuia să suporte moartea; totuși Fiul lui Dumnezeu s-a coborât din cer și l-a chemat iarăși la viață, înainte ca corpul său să fi trecut în putrezire. Deși Satana s-a certat cu Mihail pentru corpul lui Moise și l-a pretins ca pe o pradă a sa legitimă, totuși nu a putut face nimic contra Fiului lui Dumnezeu, și Moise a fost luat la cer cu corpul său înviat și strălucit, și a fost deci unul dintre cei doi onorați de către Tatăl, pe care l-a ales ca să servească Fiului Său.VI 261.1

Ucenicii s-au lăsat biruiți de somn, nu au auzit nimic din convorbirea pe care solii cerești au avut-o cu Salvatorul strălucit. Dar îndată ce s-au trezit din somnul lor adânc și au văzut înaintea lor acea apariție sublimă, au fost umpluți de uimire și de sfială sfântă. La încercarea de a privi la chipul strălucit al Maestrului lor, ei au fost siliți a-și pune mâinile la ochi, spre a-și ocroti fețele, deoarece numai în felul acesta puteau să suporte strălucirea nespusă, care înconjura persoana Sa, și care răspândea raze, asemenea razelor soarelui. Câtva timp ucenicii au contemplat pe Domnul lor, cum El este preamărit și înălțat înaintea ochilor lor, onorat prin ființele strălucitoare pe care ei le-au recunoscut ca favorite ale lui Dumnezeu.VI 261.2

Ei au crezut, că Ilie ar fi venit conform profețiilor, și că Împărăția lui Hristos trebuie să fie întemeiată pe pământ. Petru de abia și-a venit în fire din prima sa uimire, și s-a gândit imediat să facă pentru Hristos și pentru patriarhi locuințe, și îndată ce i-a revenit iarăși glasul, a spus către Isus: “Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise și una pentru Ilie.” În bucuria momentului, Petru s-a lingușit, că cei doi soli ar fi trimiși din cer, ca să păzească viața lui Isus de primejdia, care Îl amenința în Ierusalim. El era plin de bucurie la gândul, că acești soli glorioși, îmbrăcați cu lumină și putere, vor ocroti pe Fiul lui Dumnezeu și vor statornici autoritatea Sa împărătească pe pământ. În acest moment el a uitat desele declarații ale lui Isus cu privire la planul de mântuire, care nu putea fi adus la îndeplinire decât numai prin propriile Sale suferințe și prin moartea Sa proprie.VI 261.3

Pe când ucenicii erau încă covârșiți de uimire și transportare, au fost umbriți de un nor luminos. Și iată, s-a auzit un glas din nor care spunea: “Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea; de El să ascultați” când ucenicii au zărit norul sublim al măririi, mai strălucitor decât acela care a condus pe fiii lui Israel în pustie, și când au auzit glasul lui Dumnezeu răsunând din nor, cu o maiestate, care făcea muntele să se cutremure, ca și când fundamentul său s-ar fi zguduit, ei nu au putut să suporte mai mult această priveliște solemnă, și au căzut la pământ cuprinși de frică.VI 262.1

Ei au rămas zăcând cu fețele la pământ și nu au cutezat să privească până ce Isus s-a apropiat de dânșii, i-a atins și le-a izgonit teama cu glasul Său binecunoscut și plin de îmbărbătare, și le-a spus: “Sculați-vă, nu vă temeți!” când, în cele din urmă au cutezat să-și ridice ochii, au văzut că splendoarea cerească a trecut și figurile strălucitoare ale lui Moise și Ilie au dispărut; Fiul lui Dumnezeu nu mai era acum învăluit de lumina dumnezeiască supraomenească, pe care ochii lor nu au putut să o suporte — ei se aflau acum singuri cu Isus pe munte.VI 262.2

Toată noaptea au petrecut-o pe munte și de abia când soarele s-a ridicat și a gonit umbrele cu razele sale învingătoare, s-a coborât Isus cu ucenicii Săi jos în vale. Ei ar fi vrut cu plăcere să rămână mai mult timp în acel loc sfânt, care a fost plin de mărire cerească și unde Fiul lui Dumnezeu a fost schimbat la față înaintea lor, dar încă mai era de lucru pentru poporul, care L-a căutat deja pe Isus pretutindeni.VI 262.3

La poalele muntelui s-au adunat deja o mare mulțime sub conducerea ucenicilor care au rămas jos, care cunoșteau locurile preferate, unde se retrăgea Isus pentru meditație și rugăciune. Când s-au apropiat de mulțimea ce aștepta, Isus a poruncit ucenicilor să țină ascunse toate câte au văzut și le-a spus: “Să nu spuneți nimănui de vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morți.” Isus a știut, că nici poporul și nici ucenicii, care au fost cu El pe munte, nu erau în stare a prețui și înțelege acel eveniment minunat al schimbării la față. După învierea Sa, mărturia acelora care au fost martori oculari la acestea, trebuia să servească la confirmarea faptului, că El era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu.VI 262.4

Cei trei ucenici iubiți au primit prin aceasta o dovadă de netăgăduit, că El era Mesia cel făgăduit. Un glas din mărirea cea nespusă a declarat dumnezeirea Sa, și ei erau întăriți și pregătiți, spre a putea suporta înjosirea și crucificarea Domnului lor. Învățătorul răbdător, Cel blând și umilit, care timp de trei ani de zile a umblat încoace și încolo, din oraș în oraș, prin multe strâmtorări, fără patrie, fără loc de odihnă și fără pat, pe care să-Și poată întinde noaptea membrele Sale obosite, a fost recunoscut de glasul lui Dumnezeu ca Fiu al Său, iar Moise și Ilie, acele ființe strălucite din curțile cerești, I-au adus omagiile lor. Ucenicii privilegiați nu se mai pot îndoi; ei au auzit cu urechile lor, ceea ce iese din cadrul priceperii oamenilor.VI 263.1

Isus S-a întors apoi la lucrarea Sa în mijlocul poporului. Când mulțimea a zărit pe Mântuitorul, a alergat spre întâmpinarea Lui, și L-au salutat cu multă venerație. Totuși El a observat, că ei erau în mare încurcătură. S-a întâmplat un eveniment ciudat: Un om a adus pe fiul său la ucenici, ca să-l libereze de un spirit mut, care îl chinuia foarte mult. Dar ucenicii nu au fost în stare, ca să-i ajute, și cărturarii s-au folosit de această ocazie, spre a le tăgădui puterea de a face minuni. Acești bărbați declarau triumfători, că aici s-ar fi găsit un demon, pe care nici ucenicii și nici Maestrul n-ar putea să-l dea afară.VI 263.2

Când Isus s-a apropiat de ei, El a întrebat despre cauza disputei dintre ei, iar întristatul tată a spus: “Învățătorule, rogu-Te, uită-Te cu îndurare la fiul meu, fiindcă îl am numai pe el. Îl apucă un duh, și deodată răcnește; și duhul îl scutură cu putere, așa că băiatul face spumă la gură, și cu anevoie se duce duhul de la el, după ce l-a stropșit de tot. Am rugat pe ucenicii Tăi să-l scoată și n-au putut.” Luca 9, 38-40. Isus a ascultat cu atenție la acest raport și apoi a răspuns la sforțările zadarnice ale ucenicilor, la îndoiala poporului și la lăudăroșia cărturarilor, cu cuvintele: “O neam necredincios, și pornit la rău, până când voi fi cu voi și vă voi suferi? Adu aici pe fiul tău.”VI 263.3

Tatăl a ascultat de ordinul lui Isus; dar îndată ce fiul său a fost adus în apropierea dumnezeiască, spiritul cel rău l-a apucat cu mare violență, și el a căzut la pământ, cuprins fiind de mari dureri, și a început să facă spume. Isus a permis lui Satan, ca să-și arate puterea sa asupra victimei, pentru ca poporul să poată înțelege mai bine caracterul minunii, pe care El intenționa s-o facă, și pentru ca puterea Sa dumnezeiască să facă o impresie mai adâncă. Isus a continuat a întreba mai departe pe tatăl copilului, cât timp este de când fiul său este chinuit de spiritul cel rău. Tatăl a spus: “Din copilărie. Și de multe ori duhul l-a aruncat când în foc, când în apă, ca să-l omoare. Dar dacă poți face ceva, fie-Ți milă de noi și ajută-ne.” Marcu 9, 21-22. Străduințele zadarnice ale ucenicilor, de a vindeca acest caz întristător, a descurajat atât de mult pe tată, și suferințele fiului său chinuiau acum cu groază sufletul său. Întrebarea lui Isus i-a adus în minte toți anii de suferințe ale fiului său din trecut, și curajul i-a scăzut. El s-a temut, ca nu cumva cuvintele cărturarilor să aibă dreptate, și că nici Isus nu va putea birui poate pe un demon așa de puternic. Isus a observat starea sa deznădăjduită și a căutat să-i inspire credință. De aceea i-a spus: “Tu zici: ‘Dacă poți!’ … Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede!” Speranța a fost înflăcărată imediat în inima tatălui și el a strigat: “Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”VI 263.4

Nenorocitul tată a recunoscut necesitatea de ajutor imediat, și că numai Mântuitorul milos i-l poate da; de aceea el și-a pus toată încrederea în El. Credința sa nu era în zadar; iar Isus văzând că gloata alerga aici, a certat spiritul necurat și i-a spus: “Duh mut și surd, îți poruncesc să ieși afară din copilul acesta, și să nu mai intri în el.” Și spiritul cel rău l-a părăsit imediat, iar băiatul zăcea ca mort. Influența demonului a fost atât de violentă, încât puterile corporale ale sărmanului băiat erau covârșite, și l-a lăsat istovit și leșinat. Poporul care a observat cu o sfială sfântă schimbarea bruscă a băiatului, a început să spună șoptind: “că a murit”. Dar Isus S-a aplecat și “l-a apucat de mână, și l-a ridicat. Și el s-a sculat în picioare.”VI 264.1

Mare a fost bucuria tatălui pentru fiul său, iar fiul lăuda pe Dumnezeu cu voce tare, pentru izbăvirea lui de tirania spiritului rău, care l-a chinuit atâta timp. Tatăl și Fiul lăudau și proslăveau numele Liberatorului lor, pe când poporul privea cu uimire fără margini, iar cărturarii rușinați și umiliți s-au îndepărtat foarte supărați.VI 264.2

Isus a dat ucenicilor Săi darul de a săvârși minuni pentru vindecarea semenilor lor; nereușita lor în acest caz înaintea atâtor martori i-a întristat foarte adânc. Când au rămas singuri cu Isus, L-au întrebat de cauza, pentru care ei nu au putut să izgonească pe demon. Isus le-a răspuns, că din cauza necredinței lor și a nepăsării, cu care ei priveau sfânta lucrare încredințată lor. Ei nu s-au pregătit prin post și rugăciune pentru sfânta lor chemare. Le era cu neputință a birui pe Satana decât numai prin puterea dăruită lor de Dumnezeu; de aceea ei trebuiau să meargă la El cu umilință și tăgăduire de sine, și să ceară putere, ca să biruiască pe vrăjmașul sufletelor. Numai simțământul dependenței absolute de Dumnezeu și un devotament desăvârșit în sfânta Sa lucrare le-ar aduce succes. Isus I-a îmbărbătat pe ucenicii Săi dezolați cu cuvintele: “Adevărat vă spun că, dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acestuia: ‘Mută-te de aici colo’, și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputință.”VI 265.1

Într-un timp relativ scurt, ucenicii favoriți au văzut cele două extreme ale măreției cerești și ale suferințelor pământești. Coborându-Se de pe muntele pe care a fost schimbat la față prin strălucirea dumnezeiască, unde a vorbit cu doi soli cerești, și pe care vocea Tatălui, ce pornea din mărire strălucitoare, L-a declarat ca Fiu al lui Dumnezeu, Isus a întâlnit o priveliște revoltătoare; un băiat nebun, cu trăsăturile feței zbârcite, scrâșnind din dinți și tăvălindu-se în spasme grozave și căruia nici un muritor nu-i putea da ajutor. Și același Salvator puternic, care cu puține ore mai înainte a fost schimbat la față înaintea ucenicilor Săi uimiți, S-a aplecat acum ca să ridice această victimă a lui Satan de pe pământ, unde se tăvălea, și pe care eliberând-o pentru totdeauna de puterea celui rău, s-o dea înapoi tatălui său.VI 265.2

Înainte de schimbarea Sa la față, Isus a spus ucenicilor Săi, că sunt unii cu El, care nu aveau să guste moartea, până ce vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere. Această promisiune a fost împlinită în schimbarea la față de pe munte, că ei au văzut acolo în miniatură Împărăția lui Dumnezeu. Isus era îmbrăcat aici cu strălucire cerească și a fost declarat ca Fiu al lui Dumnezeu prin glasul Tatălui. Moise era de față, ca reprezentant al acelora, care vor fi sculați din morți la a doua venire a lui Hristos; iar Ilie, care a fosf răpit la cer, fără să fi gustat moartea, era reprezentant al acelora, care vor fi în viață la a doua venire a lui Hristos pe pământ, ale căror corpuri muritoare vor fi transformate în nemurire, și care vor fi răpiți la cer fără să vadă moartea.VI 265.3