Fiul servului împărătesc

După o petrecere de două zile printre samariteni, Isus Și-a continuat călătoria Sa spre Galileea, fără să se mai oprească în Nazaret, locul unde Și-a petrecut copilăria. Primirea Sa în sinagoga de acolo, unde s-a declarat ca Uns al Domnului, a fost atât de nefavorabilă, încât El s-a hotărât, să caute câmpuri mai rodnice, spre a predica la urechi care să audă și la inimi care voiau să primească solia Sa. El a declarat ucenicilor Săi, că un profet nu este prețuit în patria sa. Cu aceasta El voia să indice la acea aversiune naturală a multor oameni, de a recunoaște vreo dezvoltare minunată într-o persoană, care a trăit modestă în mijlocul lor, și pe care ei o cunoșteau de aproape din copilărie. Dar în același timp, aceiași oameni pot ajunge la cea mai mare înflăcărare la semețiile vreunui străin sau aventurier.VI 119.1

Minunea pe care Isus a săvârșit-o în Galileea, a pregătit calea pentru primirea Sa cordială. Poporul care s-a înapoiat de la sărbătoarea Paștelor, a adus acasă vestea despre curățirea minunată a templului profanat; ei au povestit despre vindecările bolnavilor care au urmat după aceasta și au raportat cum orbilor li s-a dat vederea și surzilor auzul. Sentința pe care demnitarii templului au dat-o asupra faptelor Sale, a deschis calea în Galileea, căci foarte mulți din popor s-au plâns de abuzurile din templu și de aroganța preoților; și nădăjduiau, că acest bărbat care pusese pe fugă pe mai marii poporului, este într-adevăr Liberatorul așteptat.VI 119.2

Vestea, că Isus S-ar fi înapoiat de la Iudea la Cana, s-a răspândit repede prin toată Galileea și prin împrejurimi. Ea a ajuns de asemenea și la urechile unui funcționar de la curtea împărătească din Capernaum, care era un iudeu bine văzut. El a ascultat cu cel mai mare interes la istorisirea despre puterea minunată a lui Isus, de a vindeca pe bolnavi, căci fiul său zăcea lovit de o boală grea. Cei mai învățați doctori dintre iudei, pe care tatăl i-a consultat, au declarat boala ca incurabilă și nu i-a mai rămas nici o speranță.VI 119.3

Dar când el a auzit că Isus este în Galileea, a prins curaj; căci a crezut, că Acela care a putut să transforme apa în vin într-un mod atât de minunat, și să pedepsească pe profanatorii templului, era în stare să dea sănătate și fiului său, care se afla la marginea mormântului. Capernaum-ul se afla la o depărtare bunicică de Cana, și slujbașul împărătesc se temea, că copilul său va muri până să facă acea călătorie la Isus. Și totuși el nu a îndrăznit să încredințeze solia unei slugi; el a nădăjduit ca cererile unui tată iubitor să umple mai repede inima Marelui Doctor cu milă și să-L impresioneze, să meargă cu el până la patul fiului său bolnav de moarte.VI 120.1

De aceea el a pornit repede la drum spre Cana, cu teamă, ca să nu ajungă prea târziu. A încercat să își facă drum prin mulțimea care înconjura pe Isus, și în final a ajuns în fața Lui. Totuși credința sa s-a clătinat, când nu a văzut în fața sa decât un om îmbrăcat simplu și plin de praf. El s-a îndoit că această persoană va putea să-i îndeplinească dorința inimii sale; totuși s-a hotărât să facă o încercare. El a atras atenția lui Hristos asupra sa, i-a povestit despre motivul venirii sale acolo și L-a rugat să meargă cu el la Capernaum ca să vindece pe fiul său. Dar Isus cunoștea deja necazul său. Chiar înainte ca acest om greu încercat să-și fi părăsit casa, Salvatorul milos știa despre durerea tatălui, și inima Sa iubitoare a fost umplută de milă pentru copilul suferind.VI 120.2

Lui nu-i era ascuns nici faptul, că tatăl copilului și-a pus în minte condiții pentru a crede în Isus ca Salvator. Numai în cazul în care cererea sa avea să fie împlinită, voia el să creadă în El ca Mesia. În timp ce tatăl stătea în fața Lui într-o nesiguranță chinuitoare, Isus i-a zis: “Până nu veți vedea semne și minuni nu veți crede.” Prin aceste cuvinte, El S-a referit la credința superficială a slujbașului împărătesc, care îl conducea sau la primirea sau la lepădarea lui Hristos, în funcție de săvârșirea minunii.VI 120.3

Isus a intenționat nu numai ca să vindece pe copil, ci și să lumineze sufletul nelămurit al tatălui său. El vedea lupta dintre credință și necredință. Știa că acest om a căutat ajutorul Său ca singura și ultima sa speranță. În acest fruntaș al iudeilor, El vedea starea multora dintre conaționalii Săi. Aceștia, atrași de Isus din motive egoiste; așteptau binefaceri deosebite prin mijlocirea Sa, fără a-și da seama de boala lor spirituală; și în loc să recunoască marea necesitate a harului dumnezeiesc, ei au făcut credința lor dependentă de dobândirea vreunui avantaj pământesc. Această necredință întrebătoare Isus a pus-o în contrast cu credința samaritenilor, care L-au primit cu bucurie ca pe un Învățător trimis de Dumnezeu și s-au încrezut în El ca Mesia cel făgăduit, fără să ceară vreun semn sau vreo minune ca dovadă despre dumnezeirea Sa.VI 121.1

Sufletul tatălui a fost adânc mișcat la gândul, că îndoiala sa ar putea costa viața fiului său. Cuvintele lui Isus au avut efectul dorit; slujbașul curții împărătești a recunoscut, că motivele sale proveneau numai din egoism; credința sa îndoielnică i-a fost înfățișată în adevărata ei lumină; el a ajuns să-și dea seama, că se află în prezența unei Ființe, care putea citi în inimile oamenilor, și căreia nu-i era nimic cu neputință. Acest cuget îi înfățișă în minte pe copilul său suferind într-un mod și mai viu, și el a strigat în durerea sa: “Doamne, vino până nu moare micuțul meu.”VI 121.2

El se temea că în timpul îndoielilor și întrebărilor sale, moartea și-ar fi putut săvârși lucrarea ei. În deznădejdea sa, tatăl se apucă de meritele lui Isus, Mântuitorul său, ca singura sa speranță. Credința sa a devenit atât de imperioasă, ca și acea a lui Iacob, când, luptându-se cu îngerul puternic, strigă: “Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.” Geneza 32, 26.VI 121.3

Isus a răspuns la cererea slujbașului împărătesc cu cuvintele: “Du-te, fiul tău trăiește”. Cuvintele scurte și simple au umplut inima tatălui cu bucurie; el simțea în fiecare ton puterea cea sfântă a Vorbitorului. În loc să meargă personal la Capernaum, Isus a trimis o solie de vindecare, repede, ca un curent electric, la patul unde zăcea copilul bolnav. El a dat drumul rugătorului, care cu inima plină de recunoștință și cu o credință statornică în cuvintele Salvatorului a alergat înapoi acasă, plin de bucurie și de pace ca niciodată până aici.VI 121.4

Pe la acel timp copilul din casa îndepărtată a bărbatului încercat era înconjurat de cei ce-l îngrijeau. Chipul său atât de puternic și bine format mai înainte, era acum slăbit, iar obrajii săi trași ardeau de focul frigurilor. Dar deodată frigurile dispar, priceperea strălucește în ochii săi, spiritul său se limpezește și sănătatea și puterea se reîntorc iarăși în corp. Frigurile părăsesc pe copil chiar în timpul căldurii de la amiază. Cei din jurul lui au privit cu uimire această transformare, și o bucurie generală a umplut casa. Nici un semn de boală nu se mai observa la el; pielea aprinsă a copilului a devinenit fragedă și moale, și el s-a adâncit iarăși în visul pașnic al copilăriei.VI 122.1

Între timp tatăl mergea cu pași grăbiți și plini de speranță. El a venit la Isus, întristat și tremurând, dar acum el L-a părăsit cu bucurie și încredere în inima sa. El a simțit asigurarea, că a vorbit cu Unul, a Cărui putere este nemărginită, și nu mai nutrea nici o îndoială cu privire la vindecarea fiului său din Capernaum. Pe când era încă la oarecare depărtare de casă, slugile sale i-au ieșit înainte cu vestea îmbucurătoare, că fiul său s-a făcut sănătos, și ajungând acasă, copilul însuși i-a ieșit în întâmpinare sărind și strălucind de sănătate și frumusețe. El l-a strâns în brațe și i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru această minunată însănătoșire.VI 122.2

Slujbașul împărătesc și toată familia sa au devenit urmași ai lui Hristos. În felul acesta întristarea lor a fost sfințită prin convertirea întregii familii. Ei au vestit această minune prin tot Capernaumul și au pregătit astfel calea pentru lucrarea mai departe a lui Hristos și multe din faptele Sale minunate au fost săvârșite mai târziu în acest oraș.VI 122.3

Acest caz al slujbașului împărătesc trebuie să slujească spre învățătură la toți urmașii lui Hristos. Mântuitorul dorește ca ei să aibă o încredere nețărmurită în El ca Salvator al lor, care este doritor și gata, să mântuiască pe toți cei ce vin la El. Dar câteodată El întârzie cu distribuirea darurilor Sale prețioase, spre a întipări în inimile noastre marea necesitate a acelei evlavii adevărate, singura care ne îndreptățește să cerem de la El har și milă. Trebuie să dăm la o parte egoismul care foarte adesea este singura cauză, pentru care noi Îl căutăm, și să recunoaștem nevrednicia și amărăciunea noastră, și să ne încredem în făgăduințele Sale. El invită pe toți cei istoviți și împovărați să vină la El și El le va da odihnă.VI 122.4