74 — Un vis impresionant

În timp ce mă aflam la Battle Creek, în august 1868, am visat că eram împreună cu o mulțime de oameni. O parte dintre aceștia au pornit pregătiți de călătorie. Aveam căruțe încărcate cu bagaje grele. Pe parcursul călătoriei, drumul părea că urcă. De o parte a drumului, era o prăpastie adâncă; de partea cealaltă, era un zid înalt, neted și alb, asemenea pereților tencuiți și bine finisați ai camerelor.2M 591.1

Pe măsură ce înaintam, drumul se îngusta și devenea tot mai abrupt. În unele locuri părea atât de îngust, încât ne-am dat seama că nu ne mai puteam continua călătoria cu căruțele noastre încărcate. Atunci, am deshămat caii, am luat o parte din bagajele din căruțe și le-am pus pe cai și am pornit mai departe călare.2M 591.2

Cu cât înaintam, cu atât cărarea se îngusta și mai mult. Eram obligați să stăm lipiți de peretele lateral, ca nu cumva să cădem de pe poteca îngustă în prăpastie. Făcând astfel, bagajele de pe cai se împingeau și ele în zid și făceau ca noi să ne înclinăm spre prăpastie. Ne temeam că vom cădea și ne vom zdrobi de stânci. Atunci, am desfăcut bagajele de pe cai și le-am dat drumul în prăpastie. Am continuat să mergem călare și, când ajungeam în anumite porțiuni mai înguste ale drumului, ne era teribil de teamă că ne vom pierde echilibrul și vom cădea. În astfel de momente, se părea că o mână ia frâul și ne călăuzește pe drumul periculos.2M 591.3

Când poteca s-a îngustat și mai mult, am hotărât că nu mai puteam merge în siguranță călare, astfel că am lăsat caii și am continuat să înaintăm pe jos, pe un singur rând, mergând unul pe urmele celuilalt. În acest loc, de pe vârful acelui zid alb și curat au fost coborâte niște mici funii, pe care le-am apucat nerăbdători, ca să ne putem păstra echilibrul pe potecă. În timp ce călătoream, funiile se mișcau împreună cu noi. În cele din urmă, calea a devenit atât de îngustă, încât am ajuns la concluzia că nu mai puteam călători în siguranță încălțați cu pantofii, așa că ni i-am scos din picioare și am mers o bucată de drum fără ei. În curând, ne-am dat seama că am fi călătorit mai în siguranță și fără ciorapi; i-am scos și pe aceștia și ne-am continuat călătoria cu picioarele goale.2M 592.1

Atunci, ne-am gândit la cei care nu se obișnuiseră cu privațiuni și greutăți. Unde erau aceștia acum? Nu erau în grupa noastră. La fiecare schimbare, unii erau lăsați în urmă și rămâneau să continue drumul doar cei care se obișnuiseră să suporte dificultățile. Pe aceștia, greutățile drumului îi făceau și mai dornici să stăruie până la sfârșit.2M 592.2

Pericolul de a cădea de pe cale creștea. Ne strângeam tot mai aproape de zidul alb, dar nici așa nu mai aveam loc să ne așezăm toată talpa piciorului pe potecă, deoarece devenise prea îngustă. Atunci, ne-am lăsat aproape cu toată greutatea pe funii, exclamând: „Suntem ținuți de sus! Suntem ținuți de sus!” Aceleași cuvinte erau rostite de toți cei din grupa de pe cărarea îngustă. Când am auzit sunetele de veselie și de orgie care păreau să vină din abisul de dedesubt, ne-am cutremurat. Am auzit înjurături murdare, glume vulgare și cântece josnice, ordinare. Am auzit cântec de război și cântec de dans. Am auzit muzică instrumentală și hohote de râs, amestecate cu blesteme și cu strigăte de durere și vaiete amarnice, și eram mai doritori decât oricând să ne menținem pe cărarea îngustă și dificilă. În cea mai mare parte a timpului, eram obligați să ne atârnăm cu toată greutatea de funii, care creșteau în grosime, pe măsură ce înaintam.2M 592.3

Am observat că frumosul zid alb era pătat cu sânge. Am simțit părere de rău să văd zidul astfel pătat. Însă acest simțământ nu a durat decât o clipă, pentru că imediat m-am gândit că totul era așa cum trebuia să fie. Cei care veneau după noi aveau să știe că alții au trecut înaintea lor pe cărarea îngustă și dificilă și vor ajunge la concluzia că, dacă alții au fost în stare să urmeze pe această cale, și ei vor fi în stare. Și când sângele se va scurge din picioarele lor rănite, ei nu vor leșina de descurajare, ci, văzând sângele pe perete, vor ști că și alții au suportat aceeași durere.2M 593.1

În cele din urmă, am ajuns la o prăpastie largă, la marginea căreia cărarea noastră s-a sfârșit. Acum nu mai era nimic să ne călăuzească picioarele, nimic pe care să ni le odihnim. Nu ne mai puteam sprijini pe nimic altceva, decât pe funii, care crescuseră în grosime, până când ajunseseră la fel de mari ca trupurile noastre. Aici, pentru o vreme, am rămas dezorientați și neliniștiți. Am întrebat cu șoapte înfricoșate: „De ce este prinsă funia?” Soțul meu era chiar în fața mea. De pe fruntea lui se scurgeau picături mari de sudoare; venele de la gât și de la tâmple deveniseră de două ori mai groase decât de obicei și de pe buze îi ieșeau gemete înăbușite, chinuitoare. Picături de sudoare se prelingeau și de pe fața mea și simțeam un chin sufletesc, un zbucium, cum nu mai simțisem niciodată mai înainte. În fața noastră stătea o luptă teribilă. Dacă aveam să dăm greș aici, toate dificultățile călătoriei fuseseră îndurate în zadar.2M 593.2

În fața noastră, pe marginea cealaltă a prăpastiei, era un câmp frumos, cu iarbă verde, înaltă cam de cincisprezece centimetri. Nu puteam să văd soarele, dar raze de lumină strălucitoare și blânde, sclipind în auriu și în argintiu, luminau acest câmp. Nimic din ceea ce văzusem pe pământ nu se putea compara în frumusețe și în splendoare cu acest câmp. Dar oare vom reuși să ajungem acolo? ne întrebam neliniștiți. Dacă funia se rupea, trebuia să pierim. Din nou, în șoapte chinuite, s-au auzit cuvintele: „Ce ține funia?” Pentru o clipă, am ezitat să îndrăznim. Apoi, am exclamat: „Singura noastră speranță este să ne încredem pe deplin în funie. De ea am depins tot drumul acesta dificil. Nu ne va lăsa tocmai acum”. Încă ezitam, cuprinși de întristare. Apoi, au fost rostite cuvintele: „Dumnezeu este Cel care ține funia. Nu trebuie să ne temem”. Aceste cuvinte au fost apoi repetate de cei din spatele nostru, însoțite de altele: „El nu ne va lăsa. El ne-a adus până aici în siguranță”.2M 593.3

Atunci, soțul meu s-a avântat, prins de funie, pe deasupra abisului și a ajuns în minunatul câmp de pe partea cealaltă. Eu l-am urmat imediat. Și, oh, ce simțământ de ușurare și de recunoștință față de Dumnezeu am simțit! Am auzit glasuri care înălțau laude triumfătoare la adresa lui Dumnezeu. Eram fericită, pe deplin fericită.2M 594.1

M-am trezit și am descoperit că, din cauza stării de încordare în care fusesem cât timp traversasem drumul acela dificil, fiecare nerv al corpului meu părea că tremură. Visul acesta nu are nevoie de niciun comentariu. El a lăsat o asemenea impresie asupra mea, încât probabil că fiecare amănunt din el va rămâne viu înaintea mea cât timp voi mai avea memorie.2M 594.2