Numărul 17—Mărturie Pentru Biserică

29 — Suferințele lui Hristos

Pentru a ne da seama pe deplin de valoarea mântuirii, este nevoie să înțelegem cât a costat ea. Din cauza perspectivei limitate pe care o au cu privire la suferințele lui Hristos, mulți subapreciază marea lucrare a ispășirii. Mărețul plan al mântuirii omului a fost realizat prin iubirea infinită a lui Dumnezeu Tatăl. În acest plan divin se vede cea mai minunată manifestare a iubirii lui Dumnezeu față de omenirea căzută. O astfel de dragoste, precum cea manifestată prin darul preaiubitului Fiu al lui Dumnezeu, i-a uimit pe îngerii cei sfinți. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Acest Mântuitor era strălucirea slavei Tatălui Său și imaginea exactă a persoanei Lui. El avea maiestate divină și desăvârșire. Era egal cu Dumnezeu. „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El.” „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.”2M 199.1

Hristos a acceptat să moară în locul păcătosului pentru ca omul, printr-o viață de ascultare, să poată scăpa de pedeapsa Legii lui Dumnezeu. Moartea Sa nu a făcut Legea fără efect; ea nu a nimicit Legea, nu i-a diminuat cerințele, nici nu i-a distrus demnitatea sfântă. Moartea lui Hristos a proclamat dreptatea Legii Tatălui Său în pedepsirea celui care o încalcă prin aceea că a consimțit să sufere El Însuși pedeapsa Legii, ca să-l salveze de blestemul ei pe omul căzut. Moartea pe cruce a preaiubitului Fiu al lui Dumnezeu arată că Legea lui Dumnezeu nu poate fi schimbată. Moartea Sa înalță Legea, o onorează și îi dovedește omului caracterul ei imuabil. De pe buzele Sale divine se aud cuvintele: „ Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc”. Moartea lui Hristos a îndreptățit cerințele Legii.2M 199.2

În Hristos s-au unit omenescul cu divinul. Misiunea Sa a fost aceea de a-L împăca pe om cu Dumnezeu, de a uni finitul cu infinitul. Aceasta a fost singura cale prin care oamenii căzuți puteau să fie înălțați, prin meritele sângelui lui Hristos, ca să fie părtași la natura Sa divină. Datorită faptului că a luat asupra Sa natura umană, Domnul Hristos poate să înțeleagă încercările și necazurile omului, precum și toate ispitele de care acesta este asediat. Îngerii, care nu cunoșteau ce este păcatul, nu puteau să simtă compasiune față de om, în încercările lui specifice. Hristos a acceptat să ia asupra Sa natura omului și a fost ispitit în toate privințele ca și noi, ca să poată ști cum să-i ajute pe cei care erau ispitiți.2M 200.1

Atâta timp cât a avut asupra Sa natura umană, El a simțit nevoia de a primi putere de la Tatăl Său. Și-a ales anumite locuri de rugăciune. Îi plăcea să aibă comuniune cu Tatăl Său, în singurătatea muntelui. Prin această practică, sufletul Lui omenesc era întărit pentru îndatoririle și încercările zilei. Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile și cu slăbiciunile noastre, până acolo încât a devenit un solicitant, un petiționar nocturn, căutând la Tatăl Său resurse proaspete de putere, pentru a veni întărit și reînviorat, pregătit pentru datorie și pentru suferință. El este Exemplul nostru în toate lucrurile. El ne este Frate în neputințele noastre, fără să aibă aceleași patimi ca noi. Fiind fără păcat, natura Lui se trăgea înapoi de la rău. A îndurat lupte și chin sufletesc într-o lume de păcat. Natura Sa umană a făcut din rugăciune o nevoie și un privilegiu. El a solicitat puternicul sprijin divin și toată mângâierea puterii divine pe care Tatăl Său era gata să I le ofere Lui — Cel care, pentru binele omului, a lăsat bucuriile cerului și Și-a ales căminul într-o lume rece și nerecunoscătoare. Hristos găsea mângâiere și bucurie în comuniunea cu Tatăl Său. Aici, El putea să-Și despovăreze inima de mâhnirea care Îl zdrobea. A fost un Om al durerii, obișnuit cu suferința.2M 200.2

Întreaga zi lucra cu stăruință pentru a face bine altora, pentru a-i salva pe oameni de la distrugere. Îi vindeca pe cei bolnavi, îi mângâia pe cei întristați și le aducea bucurie și speranță celor deznădăjduiți. Pe morți, îi aducea la viață. După ce Își încheia lucrarea din acea zi, El pleca, seară de seară, departe de aglomerația cetății și făptura Sa Se pleca în genunchi, în vreun crâng retras, în rugăciune fierbinte către Tatăl Său. Din când în când, razele luminoase ale lunii străluceau asupra făpturii Lui îngenuncheate. Apoi, din nou, norii și întunericul acopereau toată lumina. În timp ce stătea în acea atitudine de rugăciune fierbinte, roua și bruma nopții I se așezau pe cap și pe barbă. Adeseori continua să Se roage întreaga noapte. El este Exemplul nostru. Dacă ne-am aduce aminte acest lucru și L-am imita, am fi cu mult mai puternici în Dumnezeu.2M 201.1

Dacă Mântuitorul oamenilor, cu puterea Sa divină, a simțit nevoia de a Se ruga, cu cât mai mult muritorii slabi și păcătoși ar trebui să simtă nevoia de rugăciune — de rugăciune stăruitoare, continuă! Atunci când a fost asaltat de cea mai teribilă ispită, Hristos nu a mâncat nimic. S-a consacrat lui Dumnezeu și, prin rugăciune stăruitoare și prin supunere desăvârșită față de voia Tatălui Său, a ieșit biruitor. Mai mult decât oricare altă categorie de creștini declarați, cei care mărturisesc adevărul pentru aceste zile din urmă trebuie să urmeze mărețul Exemplu în ceea ce privește rugăciunea.2M 201.2

„Ajunge ucenicului să fie ca învățătorul lui și robului să fie ca domnul lui.” Mesele noastre sunt adeseori pline cu alimente de lux, care nu sunt nici sănătoase și nici necesare, și aceasta pentru că iubim aceste lucruri mai mult decât iubim tăgăduirea de sine, vindecarea și sănătatea minții. Isus căuta cu stăruință putere de la Tatăl Său. Fiul divin al lui Dumnezeu considera că aceasta era mai prețioasă, chiar și pentru Sine, decât a sta la masa cea mai îmbelșugată. El ne-a dovedit că rugăciunea este esențială pentru a primi putere, pentru a fi în stare să luptăm cu puterile întunericului și să facem lucrarea care ne-a fost încredințată. Puterea noastră este slăbiciune, dar cea pe care ne-o dă Dumnezeu este tărie și îl va face pe cel care o obține mai mult decât biruitor.2M 202.1

Când Fiul lui Dumnezeu era îngenuncheat în rugăciune în Grădina Ghetsimani, din cauza teribilului chin sufletesc, sudoarea I-a ieșit prin pori ca niște mari picături de sânge. Atunci L-a împresurat groaza marelui întuneric. Păcatele lumii apăsau asupra Sa. El suferea în locul omului ca un călcător al Legii Tatălui Său. Sosise scena ispitirii. Lumina divină a lui Dumnezeu se retrăgea dinaintea Sa și El trecea în mâinile puterilor întunericului. În chinul Său sufletesc, S-a prosternat pe pământul rece. Era conștient de dezaprobarea Tatălui Său. El luase paharul suferinței de la buzele omului vinovat și Se oferise să-l bea El Însuși, iar în locul lui, să-i dea omului paharul binecuvântării. Mânia care ar fi trebuit să cadă asupra omului cădea acum asupra lui Hristos. În aceste clipe, tainicul pahar a tremurat în mâna Sa.2M 202.2

Isus Se retrăgea adesea cu ucenicii Săi în Ghetsimani, pentru meditație și rugăciune. Toți cunoșteau bine acest sfânt loc liniștit. Chiar și Iuda a știut unde să conducă gloata ucigașă, ca să-L trădeze pe Isus în mâinile ei. Niciodată nu mersese Mântuitorul în acest loc cu inima atât de plină de durere și de întristare. Nu de la suferința fizică Se trăgea înapoi Fiul lui Dumnezeu și nu ea L-a determinat să rostească, în prezența ucenicilor Săi, aceste cuvinte pline de mâhnire: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte”. „Rămâneți aici”, le-a spus El, „și vegheați împreună cu Mine”.2M 202.3

Lăsându-i pe ucenici la o distanță de la care Îi puteau auzi vocea, El S-a dus puțin mai departe și a căzut cu fața la pământ în rugăciune. Sufletul Său era în agonie, în timp ce Se ruga: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”. Păcatele unei lumi pierdute apăsau asupra Sa, copleșindu-L. Simțământul dezaprobării Tatălui Său, din cauza păcatului, I-a frânt inima cu un chin sfâșietor și a făcut ca pe fruntea Sa să apară mari picături de sânge, care I se prelingeau pe obrajii palizi și cădeau umezind pământul.2M 203.1

Ridicându-Se din prosternare, a venit la ucenici și i-a găsit dormind. I-a spus lui Petru: „Ce, un ceas n-ați putut să vegheați împreună cu Mine! Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” În momentele cele mai importante, în acele clipe când Isus le adresase o cerere specială — aceea de a veghea împreună cu El —, ucenicii au fost găsiți dormind. El știa că în fața lor stăteau lupte grele și ispite teribile. Îi luase cu El pentru a-I fi tărie și pentru ca evenimentele la care aveau să fie martori în acea noapte și lecțiile și instrucțiunile pe care aveau să le primească să se întipărească pentru totdeauna în amintirea lor. Aveau nevoie de lucrul acesta pentru ca, astfel, credința lor să nu cedeze, ci să fie întărită pentru încercarea care le stătea în față.2M 203.2

Dar, în loc să vegheze împreună cu Hristos, fiind împovărați de întristare, au adormit. A adormit chiar și înflăcăratul Petru, cel care, doar cu câteva ceasuri în urmă, declarase că avea să sufere și, la nevoie, chiar să moară pentru Domnul lui. În momentul cel mai critic, când Fiul lui Dumnezeu avea nevoie de simpatia și de rugăciunile lor sincere, ei au fost găsiți dormind. Prin această ațipire, au pierdut foarte mult. Mântuitorul nostru dorea să-i întărească pentru greaua încercare a credinței, la care aveau să fie supuși în curând. Dacă ar fi petrecut acea perioadă de întristare veghind alături de iubitul Mântuitor și înălțând rugăciuni către Dumnezeu, Petru nu ar fi fost lăsat doar în puterea lui slabă, ca să ajungă să-L renege pe Domnul lui, în timp ce Acesta era judecat.2M 203.3

Fiul lui Dumnezeu S-a îndepărtat de ei a doua oară și S-a rugat spunând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” Și din nou a venit la ucenici și i-a găsit dormind. Ochii le erau îngreunați de somn. Acești ucenici adormiți reprezintă o biserică adormită, acum, când ziua cercetării lui Dumnezeu este aproape. Acesta este un timp de negură și de întuneric dens, când este cel mai periculos să fii găsit dormind.2M 204.1

Isus ne-a lăsat această avertizare: „Vegheați dar, pentru că nu știți când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopții, sau la cântarea cocoșilor, sau dimineața. Temeți-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind”. Bisericii lui Dumnezeu i se cere ca, în ciuda pericolelor, să vegheze pe toată durata nopții, fie aceasta lungă sau scurtă. Întristarea nu este o scuză pentru biserică, pentru a fi mai puțin veghetoare. Încercările nu trebuie să conducă la neglijență, ci la o vigilență îndoită. Hristos Își îndrumă biserica, prin exemplul Său, către Sursa tăriei ei în vreme de nevoie, de necaz și de pericol. Atitudinea aceasta de veghere urmează să identifice biserica drept adevăratul popor al lui Dumnezeu. Prin acest semn, așteptătorii se deosebesc de lume și arată că sunt străini și călători pe pământ.2M 204.2

Din nou Mântuitorul S-a întors întristat de la ucenicii Săi adormiți și S-a rugat pentru a treia oară, rostind aceleași cuvinte. Apoi, a venit la ei și le-a spus: „Dormiți de acum și odihniți-vă! Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoșilor”. Ce cruzime din partea ucenicilor, să lase ca somnul să le închidă ochii și să le amorțească simțurile, în timp ce Domnul lor divin îndura un chin sufletesc de nedescris! Dacă ar fi vegheat, nu și-ar fi pierdut credința atunci când L-au văzut pe Fiul lui Dumnezeu murind pe cruce. Această importantă noapte de veghere ar fi trebuit să fie marcată de nobile lupte sufletești și de rugăciuni, care le-ar fi adus puterea de a mărturisi despre agonia de nedescris a Fiului lui Dumnezeu. Ea i-ar fi pregătit pentru ca, atunci când aveau să privească suferințele Lui pe cruce, să înțeleagă câte ceva din natura copleșitoare a chinului pe care l-a îndurat în Grădina Ghetsimani. Astfel, și-ar fi putut aduce aminte mai bine de cuvintele pe care li le spusese El cu privire la suferințele, la moartea și la învierea Lui, iar în negura acelui ceas teribil, de încercare, raze de speranță ar fi luminat întunericul și le-ar fi susținut credința.2M 205.1

Hristos le-a spus dinainte că lucrurile acestea urmau să aibă loc, dar ei nu L-au înțeles. Scena suferințelor Sale urma să fie o încercare teribilă pentru ucenici, de unde și nevoia de veghere și de rugăciune. Credința lor avea nevoie să fie susținută de o putere nevăzută, pentru ca ei să poată cunoaște experiența biruinței asupra puterilor întunericului. Noi nu putem avea decât o idee vagă cu privire la chinul sufletesc al preaiubitului Fiu al lui Dumnezeu în Ghetsimani, când Și-a dat seama de despărțirea dintre El și Tatăl Său, ca o consecință a faptului că purta asupra Sa păcatul omului. El S-a făcut păcat pentru neamul omenesc căzut. Simțământul retragerii iubirii Tatălui a smuls din sufletul Său chinuit aceste cuvinte pline de mâhnire: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte”. „Dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta.” Apoi, în totală supunere față de voința Tatălui, El adaugă: „Totuși, nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”.2M 205.2

Fiul divin al lui Dumnezeu leșinase, era pe moarte. Tatăl a trimis un mesager din prezența Sa ca să-L întărească pe divinul Suferind și să-L susțină, pentru a păși pe cărarea pătată de sânge. Dacă muritorii ar fi putut să vadă uimirea și durerea oștirii îngerești, care privea într-o mâhnire tăcută cum Tatăl Își retrăgea razele de lumină, de dragoste și de slavă de la preaiubitul Fiu al inimii Sale, atunci ar fi putut să înțeleagă mai bine cât de dezgustător este păcatul în ochii lui Dumnezeu. Sabia dreptății avea să acționeze acum împotriva iubitului Său Fiu. El a fost trădat în mâinile dușmanilor Săi printr-o sărutare și a fost dus în grabă în sala de judecată a unui tribunal pământesc, unde a fost batjocorit și condamnat la moarte de niște muritori păcătoși. Acolo, slăvitul Fiu al lui Dumnezeu a fost „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre”. El a fost insultat, batjocorit și maltratat fără rușine, până când „atât de schimonosită Îi era fața și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor”.2M 206.1

Cine poate înțelege dragostea manifestată aici? Oastea îngerească privea uimită și întristată cum Acela care fusese Maiestatea cerului și care purtase coroana de slavă purta acum coroana de spini — o victimă însângerată a furiei gloatei dezlănțuite, aprinse până la nebunie de mânia lui Satana. Priviți la răbdătorul Suferind! Poartă pe cap coroana de spini. Sângele, viața Sa, se scurge din fiecare venă sfâșiată. Și toate acestea din cauza păcatului! Nimic altceva nu L-ar fi putut determina pe Hristos să-Și părăsească onoarea și maiestatea pe care le avea în cer și să vină într-o lume păcătoasă, ca să fie desconsiderat, disprețuit și respins de aceia pe care a venit să-i salveze și, în cele din urmă, să sufere pe cruce — nimic altceva decât dragostea veșnică, mântuitoare, care va rămâne pentru totdeauna o taină.2M 206.2

Minunați-vă, ceruri, și rămâi uimit, Pământule! Priviți la asupritor și la asuprit! O mulțime imensă Îl împresoară pe Mântuitorul lumii. Batjocuri și insulte sunt amestecate cu înjurături grosolane și blasfemii. Nașterea Sa umilă și viața Sa smerită sunt comentate de nemernici fără inimă. Declarația Sa că este Fiul lui Dumnezeu este luată în râs de preoții cei mai de seamă și de bătrânii poporului; glume vulgare și insulte batjocoritoare trec din gură în gură. Satana are control deplin asupra minții slujitorilor lui. Pentru a face lucrarea aceasta cât mai eficientă, el începe cu preoții cei mai de seamă și cu bătrânii poporului, cărora le insuflă o adevărată nebunie religioasă. Ei sunt animați de același spirit satanic de care sunt însuflețiți cei mai josnici și mai împietriți nemernici. Există o coruptă unitate de sentimente între toți, de la preoții și bătrânii fățarnici până la oamenii cei mai de jos. Hristos, prețiosul Fiu al lui Dumnezeu, a fost dus în față și I s-a pus pe umeri crucea. La fiecare pas rămân urme de la sângele care Îi curge din răni. Îmbulzit de o imensă mulțime de dușmani înverșunați și de spectatori nemiloși, El este condus spre locul de răstignire. „Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.”2M 207.1

Ucenicii Săi, plini de întristare, Îl urmează de la distanță, în spatele gloatei criminale. Este țintuit pe cruce și atârnat acolo, suspendat între cer și pământ. Inimile le sunt sfâșiate de durere, când văd cum preaiubitul lor Mântuitor suferă ca un criminal. Lângă cruce sunt preoții și bătrânii cei orbi, bigoți și necredincioși, care Îl batjocoresc și Îl iau în râs, plini de sarcasm: “‘Tu, care strici Templul, și-l zidești la loc în trei zile, mântuiește-Te pe Tine Însuți! Dacă ești Tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!’ Preoții cei mai de seamă, împreună cu cărturarii și bătrânii, își băteau și ei joc de El și ziceau: ‘Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce și vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubește. Căci a zis: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!’”2M 207.2

Isus nu a răspuns nici măcar un cuvânt la toate acestea. În timp ce cuiele Îi străpungeau mâinile și picăturile de sudoare ale agoniei erau împinse forțat prin pori, de pe buzele palide și tremurânde ale inocentului Suferind a fost rostită o rugăciune a iubirii iertătoare, în favoarea ucigașilor Săi: „Tată, iartă-i căci nu știu ce fac!” Întregul cer privea cu profund interes această scenă. Slăvitul Mântuitor al unei lumi pierdute suferea în locul omului pedeapsa pentru călcarea Legii Tatălui Său. El era gata să-Și răscumpere poporul cu propriul sânge. Plătea cerințele drepte ale Legii sfinte a lui Dumnezeu. Acesta era mijlocul prin care urma să se pună capăt păcatului, iar Satana și oștirea lui aveau să fie înfrânți.2M 208.1

A existat oare vreodată o suferință sau o durere ca aceea îndurată de Mântuitorul nostru? Ceea ce a făcut ca paharul Său să fie atât de amar a fost simțământul dezaprobării Tatălui Său. Pe cruce, nu suferința fizică a fost cea care a pus capăt atât de repede vieții lui Hristos, ci greutatea zdrobitoare a păcatelor lumii și simțământul mâniei Tatălui Său. Slava Tatălui și prezența Sa susținătoare Îl părăsiseră, iar deznădejdea apăsa asupra Lui cu greutatea zdrobitoare a întunericului, smulgând de pe buzele-I palide și tremurânde strigătul plin de durere: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”2M 208.2

Isus lucrase în deplină unitate cu Tatăl la facerea lumii. În timp ce Fiul lui Dumnezeu suferă chinuri teribile, doar oamenii orbiți și înșelați rămân insensibili. Preoții cei mai de seamă și bătrânii Îl batjocoresc pe iubitul Fiu al lui Dumnezeu, în timp ce agonia Lui se apropie de sfârșit. Cu toate acestea, natura neînsuflețită geme, în simpatie față de Creatorul ei muribund și însângerat. Pământul se cutremură. Soarele refuză să privească scena. Cerul se întunecă. Îngerii privesc scena de suferință până când nu mai pot îndura și își ascund fețele de priveliștea îngrozitoare. Hristos moare! Este cuprins de deznădejde! Zâmbetul aprobator al Tatălui Său s-a îndepărtat și îngerilor nu li se îngăduie să lumineze întunericul acestui ceas teribil. Ei nu pot decât să privească uimiți cum iubitul lor Comandant, Maiestatea cerului, suferă în locul omului pedeapsa pentru călcarea Legii lui Dumnezeu.2M 208.3

Chiar și îndoiala L-a asaltat pe Fiul lui Dumnezeu, înainte de a muri. Nu putea să vadă dincolo de porțile mormântului. Strălucita speranță nu-I prezenta ieșirea din mormânt ca biruitor și nici acceptarea jertfei Sale de către Tatăl Său. Fiul lui Dumnezeu simțea păcatul lumii în toată grozăvia lui. Neplăcerea Tatălui față de păcat și pedeapsa cuvenită acestuia, care este moartea, erau tot ceea ce putea să întrevadă atunci, prin acest teribil întuneric. A fost ispitit să Se teamă că păcatul era atât de respingător în ochii Tatălui, încât nu mai putea exista reconciliere între El și Fiul Său. Cumplita ispită că propriul Său Tată Îl părăsise pentru totdeauna L-a determinat să scoată acel strigăt sfâșietor de pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”2M 209.1

Hristos a simțit, într-o mare măsură, ceea ce vor simți cei păcătoși, atunci când cupa mâniei lui Dumnezeu va fi revărsată asupra lor. Disperarea neagră, asemenea lințoliului morții, se va aduna în jurul sufletului lor vinovat și atunci își vor da seama pe deplin de păcătoșenia păcatului. Mântuirea a fost cumpărată pentru ei prin suferința și moartea Fiului lui Dumnezeu. Ea ar fi putut să fie a lor, dacă ar fi acceptat-o de bunăvoie și cu bucurie; dar nimeni nu este obligat să asculte de Legea lui Dumnezeu. Dacă refuză privilegiul ceresc și aleg plăcerile și înșelăciunea păcatului, alegerea este a lor și, în final, își vor primi plata, care este mânia lui Dumnezeu și moartea veșnică. Vor fi despărțiți pentru totdeauna de prezența lui Isus, a Cărui jertfă au disprețuit-o. Ei au pierdut o viață de fericire și au sacrificat slava veșnică pentru plăcerile de o clipă ale păcatului.2M 209.2

Credința și speranța au tremurat în chinul de moarte al lui Hristos, pentru că Dumnezeu Își retrăsese asigurarea pe care I-o dăduse până atunci preaiubitului Său Fiu, în ceea ce privește aprobarea și acceptarea Sa. Mântuitorul lumii S-a bazat atunci pe dovezile care Îl întăriseră până atunci, că Tatăl Său I-a acceptat eforturile și a fost mulțumit de lucrarea Sa. În agonia morții, în timp ce-Și dă prețioasa viață, El trebuie să Se încreadă doar prin credință în Acela de care a ascultat întotdeauna cu bucurie. El nu este încurajat din nicio parte de razele clare și strălucitoare ale speranței. Totul în jurul Său este învăluit într-un întuneric apăsător. În mijlocul cumplitei întunecimi pe care o simte și natura, arătându-și astfel simpatia față de El, Mântuitorul soarbe până la drojdii tainicul pahar. Lipsit chiar și de strălucita speranță și de încrederea în biruința care în viitor urmează să fie a Lui, El strigă cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul”. El cunoaște bine caracterul Tatălui, dreptatea, îndurarea și marea Lui iubire și, în supunere, Se predă în mâinile Sale. În mijlocul convulsiilor naturii, spectatorii uimiți aud cuvintele muribunde ale Omului de pe Calvar.2M 209.3

Natura a simțit împreună cu Creatorul ei, în suferința Lui. Pământul s-a zguduit, stâncile s-au despicat, proclamând că Cel care a murit a fost Fiul lui Dumnezeu. S-a produs un puternic cutremur de pământ. Perdeaua din Templu s-a sfâșiat în două. Atât executorii, cât și spectatorii au fost cuprinși de groază, când au văzut soarele învăluit în întuneric, când au simțit pământul cutremurându-se sub ei și au văzut și auzit stâncile despicându-se. Batjocura și insultele mai marilor preoților și ale bătrânilor poporului au încetat, atunci când Hristos Și-a încredințat duhul în mâinile Tatălui Său. Gloata uluită a început să se retragă și să orbecăie prin întuneric spre cetate. Se băteau în piept, în timp ce înaintau îngroziți, vorbind între ei încet, aproape șoptind: „Cel care a fost omorât a fost nevinovat. Dacă El era, într-adevăr, așa cum a declarat, Fiul lui Dumnezeu?”2M 210.1

Isus nu Și-a dat viața până când nu a împlinit lucrarea pe care venise să o împlinească și până când nu a exclamat, cu o ultimă suflare, „S-a sfârșit!”. Atunci, Satana a fost învins. El știa că împărăția lui era pierdută. Îngerii au tresăltat de bucurie când au auzit cuvintele „S-a sfârșit!”. Mărețul Plan de Mântuire, care depindea de moartea lui Hristos, fusese adus la îndeplinire. În cer a fost bucurie, pentru că fiii lui Adam puteau ca, printr-o viață de ascultare, să fie înălțați, în cele din urmă, la tronul lui Dumnezeu. Ce iubire! Ce iubire uimitoare, care L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu pe pământ, ca să fie făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să putem fi împăcați cu Dumnezeu și înălțați să trăim alături de El, în locașurile Sale din slavă. Ce este omul, ca pentru mântuirea lui să fie plătit un asemenea preț?2M 210.2

Atunci când oamenii vor putea înțelege mai profund dimensiunea mărețului sacrificiu care a fost făcut de Maiestatea cerului, murind în locul omului, atunci Planul Mântuirii va fi preamărit și gândul Calvarului va trezi în inimile creștinilor sentimente duioase, sacre și însuflețitoare. În inima și pe buzele lor, se vor afla laude la adresa lui Dumnezeu și a Mielului. Mândria și îngâmfarea nu se pot dezvolta în inima care păstrează vii în memorie scenele de pe Calvar. Lumea aceasta li se va părea fără valoare celor care apreciază marele preț plătit pentru răscumpărarea omului — sângele prețios al iubitului Fiu al lui Dumnezeu. Toate bogățiile lumii nu au o valoare suficientă pentru a răscumpăra nici măcar un suflet care piere. Cine poate măsura iubirea pe care a simțit-o Hristos pentru o lume pierdută, în timp ce atârna pe cruce, suferind pentru păcatele oamenilor vinovați? Această dragoste este infinită, incomensurabilă.2M 211.1

Hristos a arătat că dragostea Sa este mai puternică decât moartea. El a dus la îndeplinire mântuirea omului și, cu toate că a avut de purtat cea mai teribilă luptă cu puterile întunericului, dragostea Lui a devenit tot mai puternică. A trebuit să îndure ca Tatăl să-Și ascundă fața de El, până acolo încât a ajuns să exclame, în amărăciunea sufletului: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Brațul Lui a adus mântuirea. Prețul pentru mântuirea omului a fost plătit atunci când, în cea din urmă luptă a sufletului Său, au fost rostite binecuvântatele cuvinte care păreau să străbată întreaga creație: „S-a sfârșit”.2M 211.2

Mulți dintre cei care mărturisesc a fi creștini se entuziasmează cu privire la planuri lumești și interesul le este stârnit de distracții noi și excitante, în timp ce, atunci când este vorba despre cauza lui Dumnezeu, inima le este rece ca gheața. Iată, sărmane formalist, un subiect care are suficientă importanță ca să-ți trezească interesul.2M 211.3

Aici sunt implicate interese veșnice. Este un păcat să rămâi liniștit și indiferent în legătură cu acest subiect. Scenele Calvarului cheamă la cea mai profundă emoție. În legătură cu acest subiect îți este îngăduit să manifești entuziasm. Gândurile și imaginația noastră nu vor putea niciodată să înțeleagă pe deplin faptul că Hristos, Cel atât de minunat, de nevinovat, a suferit o moarte atât de dureroasă, purtând povara păcatelor lumii. Nu putem cuprinde lungimea, lărgimea, înălțimea și adâncimea unei asemenea iubiri. Contemplarea adâncimilor de neegalat ale iubirii Mântuitorului trebuie să umple mintea, să atingă și să topească sufletul, să rafineze și să înnobileze sentimentele și să transforme complet întregul caracter. Iată care sunt cuvintele folosite de apostol: „Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit”. Și noi putem să privim spre Calvar și să exclamăm: „În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine și eu față de lume!”2M 212.1

Având în vedere cu ce preț imens a fost cumpărată mântuirea noastră, care va fi soarta celor care neglijează o mântuire atât de mare? Care va fi pedeapsa celor care pretind că sunt urmași ai lui Hristos, dar refuză să se plece în umilă ascultare de cerințele Mântuitorului lor și nu-și iau crucea, ca niște smeriți ucenici ai lui Hristos, pentru a-L urma de la iesle la Calvar? „Cine nu strânge cu Mine”, zice Hristos, „risipește”.2M 212.2

Unii au o concepție limitată cu privire la ispășire. Ei cred că Hristos a suferit doar o mică parte din pedeapsa Legii lui Dumnezeu și presupun că, în timp ce a simțit mânia lui Dumnezeu, prin toate suferințele și prin toată durerea prin care a trecut, Mântuitorul a avut dovada iubirii și a acceptării Tatălui Său; că porțile mormântului erau luminate în fața Lui de strălucita speranță și că a avut dovada de neclintit a slavei Lui viitoare. Aici se face o mare greșeală. Cel mai teribil chin al lui Hristos a fost simțământul dezaprobării lui Dumnezeu. Agonia sufletească prin care a trecut din această cauză a fost de o asemenea intensitate, încât omul nu poate avea decât o vagă idee cu privire la ea.2M 212.3

Multora, istoria bunăvoinței, a umilinței și a sacrificiului Domnului nostru nu le trezește un interes mai profund, nu le sensibilizează sufletul și nu le afectează viața mai mult decât istoria morții martirilor lui Isus. Mulți au suferit moartea prin tortură lentă; alții au suferit moartea prin crucificare. Prin ce s-a deosebit moartea iubitului Fiu al lui Dumnezeu de moartea acestora? Este adevărat că El a murit pe cruce, de o moarte crudă; dar și alții, de dragul Lui, au suferit la fel de mult, în ceea ce privește tortura fizică. Și atunci, de ce suferința lui Hristos a fost mai îngrozitoare decât a oricărui alt om care și-a dat viața de dragul Său? Dacă suferințele lui Hristos ar fi constat doar în durerea fizică, atunci moartea Sa nu ar fi fost mai dureroasă decât aceea a altor martiri.2M 213.1

Dar durerea fizică a reprezentat doar o mică parte din agonia Fiului lui Dumnezeu. Asupra Sa apăsau păcatele lumii și, de asemenea, simțământul mâniei Tatălui Său, deoarece El suferea pedeapsa pentru călcarea Legii. Acestea I-au zdrobit sufletul divin. Faptul că Tatăl Și-a ascuns fața de El — simțământul că iubitul Său Tată Îl părăsise — aceasta I-a adus disperarea. Despărțirea pe care o produce păcatul între Dumnezeu și om a fost pe deplin înțeleasă și profund simțită de nevinovatul și suferindul Om de pe Calvar. El era apăsat de puterile întunericului. Nu avea nici măcar o singură rază de lumină care să-I lumineze viitorul. Se lupta cu puterea lui Satana, care declara că Îl avea pe Hristos în puterea lui, că Îi era superior în tărie Fiului lui Dumnezeu, că Tatăl L-a dezmoștenit pe Fiul Său și că acum nu Se mai bucura de favoarea lui Dumnezeu mai mult decât se bucura el. Dacă, într-adevăr, mai era în grația lui Dumnezeu, atunci de ce trebuia să moară? Dumnezeu putea să-L salveze de la moarte.2M 213.2

Hristos nu a cedat nici în cea mai mică măsură dușmanului care Îl chinuia, nici măcar în agonia cea mai amară. Legiuni de îngeri răi se adunaseră în jurul Fiului lui Dumnezeu, în timp ce îngerilor sfinți le fusese interzis să rupă rândurile și să se angajeze în luptă cu dușmanul batjocoritor și sfidător. Îngerilor cerești nu li s-a permis să slujească duhului chinuit al Fiului lui Dumnezeu. În acest teribil ceas de întuneric, când Dumnezeu Și-a ascuns fața de El, când legiuni de îngeri răi Îl împresuraseră, când păcatele lumii apăsau asupra Sa, de pe buzele Sale au ieșit cuvintele: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”2M 214.1

Moartea martirilor nu poate suporta comparație cu agonia îndurată de Fiul lui Dumnezeu. Noi ar trebui să ne formăm o imagine cuprinzătoare și mai profundă cu privire la viața, la suferințele și la moartea iubitului Fiu al lui Dumnezeu. Atunci când ispășirea este privită dintr-o perspectivă corectă, mântuirea sufletelor va fi considerată de o valoare infinită. În comparație cu perspectiva vieții veșnice, oricare altă perspectivă devine cu totul neînsemnată. Dar cât de disprețuite au fost îndemnurile acestui iubitor Mântuitor! Inima a fost devotată lumii și interese egoiste au închis ușa în fața Fiului lui Dumnezeu. Ipocrizia și mândria, egoismul și iubirea de câștig, invidia, răutatea și patima au umplut atât de mult inimile multora, încât Hristos nu mai are loc.2M 214.2

El era bogat din veșnicii, dar, de dragul nostru, S-a făcut sărac, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să putem fi bogați. Era înveșmântat în lumină și slavă și era înconjurat de oștiri de îngeri cerești, care așteptau să-I îndeplinească poruncile. Cu toate acestea, a îmbrăcat natura noastră și a venit să locuiască printre muritorii păcătoși. Iată o iubire pe care nicio limbă nu o poate exprima. Ea depășește orice cunoștință. Mare este taina evlaviei. Sufletele noastre ar trebui să fie înflăcărate, înnobilate și încântate de tema dragostei Tatălui și a Fiului față de om. Urmașii lui Hristos trebuie să învețe de aici să reflecte într-o anumită măsură această tainică iubire, pregătindu-se astfel pentru a se alătura tuturor celor mântuiți, în a spune: „A Celui ce șade pe scaunul de domnie și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor!”2M 214.3