Capitolul 18 — Vindecarea apelor

În vremurile patriarhale, valea Iordanului era “bine udată în întregime ... ca o grădină a Domnului”. În această vale mănoasă s-a așezat Lot să-și clădească căminul atunci când “și-a întins corturile la Sodoma”. (Geneza 13, 10.12.) Când cetățile câmpiei au fost distruse, regiunea din jur a devenit un pustiu nelocuit și de atunci a format o parte a pustiei Iudeii.PR 229.1

O parte din valea cea frumoasă a fost cruțată împreună cu izvoarele și râurile dătătoare de viață, pentru a bucura inima omului. În această vale bogată în câmpii cu grâne și dumbrăvi de curmali și alți pomi fructiferi, oștile lui Israel tăbărâseră după trecerea Iordanului și se împărtășiseră de roadele țării făgăduite. Înaintea lor stătuseră zidurile Ierihonului, o cetate păgână, centrul închinării Astarteei — cea mai josnică și cea mai decăzută dintre toate formele de idolatrie canaanită. Zidurile au fost îndată dărâmate, iar locuitorii ei uciși; și cu ocazia prăbușirii ei, a fost făcută o declarație solemnă înaintea întregului Israel: “Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou cetatea aceasta a Ierihonului! Cu prețul întâiului său născut îi va pune temeliile și cu prețul celui mai tânăr fiu al lui îi va așeza porțile”. (Iosua 6, 26.)PR 229.2

Au trecut cinci veacuri. Locul a rămas pustiu, blestemat de Dumnezeu. Chiar și izvoarele care mai rămăseseră în această porțiune de vale atât de plăcută sufereau efectele vătămătoare ale blestemului. Dar în zilele apostaziei lui Ahab când, prin influența Izabelei, închinarea la Astarteea a fost reînviată, Ierihonul, vechea reședință a acestei închinări, a fost reclădită cu un preț înfricoșător pentru clăditor, Hiel din Betel. “l-a pus temeliile cu prețul lui Abiram, întâiul lui născut și i-a pus porțile cu prețul lui Segub, cel mai tânăr fiu al lui, după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin Iosua, fiul lui Nun”. (1 Împărați 16, 34.)PR 230.1

Nu departe de Ierihon, în mijlocul dumbrăvilor roditoare, se găsea una din școlile profeților, și acolo s-a dus Elisei după înălțarea lui Ilie. În timpul șederii lui între ei, bărbații cetății au venit la prooroc și i-au zis: “lată, așezarea cetății este bună, după cum vede domnul meu; dar apele sunt rele, și țara este stearpă”. Izvorul, care în anii de mai înainte fusese curat și dătător de viață și care contribuise Într-o mare măsură la aprovizionarea cu apă a cetății și a regiunii învecinate, acum nu mai poate fi folosit.PR 230.2

Ca răspuns la rugăciunea bărbaților din Ierihon, Elisei a zis: “Aduceți-mi un blid nou și puneți sare în el”. După ce le-a primit, “s-a dus la izvorul apelor și a aruncat sare în el și a zis: Așa vorbește Domnul: Vindec apele acestea; nu va mai veni din ele nici moarte, nici sterpiciune”. (2 Împărați 2, 19-21.)PR 230.3

Vindecarea apelor din Ierihon a fost realizată nu prin vreo înțelepciune omenească, ci prin intervenția supranaturală a lui Dumnezeu. Aceia care reclădiseră cetatea nu meritau favoarea Cerului; cu toate acestea, El, care “face să răsară soarele Său peste cei buni și peste cei răi, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți”, a socotit că este bine în această situație să dea pe față, prin acest semn al milei, dorința lui de a vindeca pe Israel de bolile sale spirituale. (Matei 5, 45.)PR 231.1

Vindecarea a fost permanentă; “apele au fost vindecate până în ziua aceasta, după cuvântul pe care-l rostise Domnul”. (2 Împărați 2, 22.) Veac după veac, apele au continuat să curgă, făcând din acea parte a văii o oază a frumuseții.PR 231.2

Multe sunt învățăturile spirituale care se desprind din relatarea despre vindecarea apelor. Vasul cel nou, sare, izvorul — toate au un înalt conținut simbolic.PR 231.3

Prin aruncarea sării în izvorul amar, Elisei a învățat aceeași lecție spirituală dată veacuri mai târziu de Mântuitorul ucenicilor Săi, când a declarat: “Voi sunteți sarea pământului”. (Matei 5, 13.) Sarea amestecată în izvorul cu ape rele l-a curățit și a adus viața și binecuvântarea acolo unde mai înainte fusese otravă și moarte. Când Dumnezeu compară pe copiii Săi cu sarea, El vrea să-i învețe că scopul pentru care îi face supuși ai harului este ca ei să devină mijloace pentru salvarea altora. Planul lui Dumnezeu în alegerea unui popor mai presus de lumea întreagă a fost nu numai ca să-i înfieze ca fii și fiice, ci ca prin ei lumea să primească harul care aduce mântuire. Când Domnul l-a ales pe Avraam, a făcut aceasta nu numai ca el să fie prieten deosebit al lui Dumnezeu, ci să fie transmițător al privilegiilor deosebite pe care Dumnezeu dorea să le reverse peste popoare. Lumea are nevoie de dovezi ale creștinismului sincer. Otrava păcatului este la lucru în inima societății. Metropole și orașe sunt scufundate în păcat și corupție morală. Lumea este plină de boală, suferință și nelegiuire. Atât aproape cât și departe se găsesc oameni în sărăcie și nenorocire, apăsați de simțământul vinovăției și pierind din lipsa unei influențe salvatoare. Evanghelia adevărului le este mereu prezentată, cu toate acestea, ei pier deoarece exemplul acelora care ar trebui să fie o mireasmă a vieții este un miros de moarte. Sufletele lor se încarcă de amărăciune, pentru că izvoarele sunt otrăvite, în timp ce ar trebui să fie ca un izvor de apă țâșnind în viața veșnică.PR 231.4

Sarea trebuie amestecată cu substanța căreia îi este adăugată; ea trebuie s-o pătrundă, să o îmbibe, ca să poată fi păstrată. Tot astfel, prin legături și prin asociere personală, oamenii sunt atrași de puterea mântuitoare a Evangheliei. Ei nu sunt mântuiți în masă, ci ca indivizi. Influența personală este o putere. Ea trebuie să lucreze împreună cu influența lui Hristos, ca să înalțe așa cum înălța Hristos, ca să împărtășească principii corecte și să stăvilească progresul stricăciunii în lume. Ea trebuie să răspândească acel har pe care numai Hristos îl poate dărui. Trebuie să înalțe, să îndulcească viața și caracterul altora, prin puterea unui exemplu curat unit cu o credință stăruitoare și cu dragoste.PR 232.1

Despre izvorul până atunci otrăvit al Ierihonului, Domnul a zis: “Vindec apele acestea; nu va mai veni din ele nici moarte, nici sterpiciune”. Izvorul otrăvit reprezintă sufletul care este despărțit de Dumnezeu. Păcatul, nu numai că desparte de Dumnezeu, dar și distruge în sufletul omenesc atât dorința cât și capacitatea de a-L cunoaște. Prin păcat întreg organismul omenesc este deranjat, mintea este pervertită, iar imaginația coruptă; facultățile sufletului sunt degradate. Se vede lipsa unei religii curate și a sfințeniei inimii. Puterea convertitoare a lui Dumnezeu n-a lucrat transformarea caracterului. Sufletul este slab și, din lipsă de putere morală de a birui, este mânjit și înjosit.PR 233.1

În inima care a fost curățită, totul este schimbat. Transformarea caracterului este mărturia pentru lume a locuirii lăuntrice a lui Hristos. Duhul lui Dumnezeu produce o viață nouă în suflet, aducând gândurile și dorințele în ascultare de voia lui Hristos, iar omul lăuntric este reînnoit după chipul lui Dumnezeu. Bărbați și femei slabi și supuși greșelilor arată lumii că puterea răscumpărătoare a harului poate face ca un caracter defectuos să devină armonios și de o rodnicie îmbelșugată.PR 233.2

Inima care primește Cuvântul lui Dumnezeu nu este ca un lac care dispare, și nici ca o fântână crăpată care își pierde comoara. Ea este ca un torent de munte hrănit de izvoare ce nu seacă, ale cărui ape reci și sclipitoare sar din stâncă în stâncă, înviorând pe cei obosiți, pe cei însetați, pe cei împovărați. Ea este ca un râu ce curge mereu și, pe măsură ce înaintează, devine tot mai adânc și mai larg, până când apele lui dătătoare de viață se răspândesc peste tot pământul. Torentul care curge pe calea lui cântând, lasă în urmă darul lui de verdeață și de rodnicie. Iarba de pe malurile lui este de un verde viu, copacii au un frunziș mai bogat, florile sunt din belșug. Când pământul este uscat și pârjolit de căldura sufocantă a verii, un contur de verdeață arată cursul râului.PR 233.3

Așa stau lucrurile și cu adevăratul copil al lui Dumnezeu. Religia lui Hristos se dă pe față ca un principiu însuflețitor și pătrunzător, ca o putere spirituală vie, lucrătoare. Când inima se deschide influenței cerești a adevărului și dragostei, aceste principii se vor revărsa ca niște izvoare din pustie, făcând să apară rodnicie acolo unde acum este uscăciune și sărăcie.PR 234.1

Când aceia care sunt curățiți și sfințiți prin cunoașterea adevărului biblic se angajează cu toată inima în lucrarea de salvare a sufletelor, ei vor dovedi cu adevărat un miros de viață spre viață. Și dacă vor bea zilnic din izvorul nesecat de har și cunoștință, vor constata că inimile lor se revarsă de pline ce sunt cu Duhul Învățătorului lor și că, prin lucrarea lor neegoistă, mulți au un folos fizic, mintal și spiritual. Cei obosiți sunt înviorați, cei bolnavi însănătoșiți, iar cei împovărați de păcate sunt ușurați. În țări îndepărtate se aud mulțumiri de pe buzele celor a căror inimă s-a întors de la slujirea păcatului la neprihănire.PR 234.2

“Dați și vi se va da”, căci Cuvântul lui Dumnezeu este “o fântână din grădini, un izvor de ape vii, ce curge din Liban”. (Luca 6, 38; Cântarea cântărilor 4, 15.)PR 234.3