Nevoia de armonie

Spiritul lui Dumnezeu nu va rămâne acolo unde există dezbinare și ceartă printre cei care cred adevărul. Chiar dacă nu sunt exprimate, aceste sentimente pun stăpânire asupra inimii și alungă pacea și dragostea care ar trebui să caracterizeze biserica creștină. Ele sunt rezultatul egoismului în sensul lui cel mai deplin. Răul acesta poate lua forma unei stime de sine exagerate sau a unei dorințe nestăvilite după aprobarea altora, chiar dacă acea aprobare este obținută în mod nemeritat. Cei care declară că Îl iubesc pe Dumnezeu și că păzesc poruncile Lui trebuie să renunțe la înălțarea de sine, altfel, ei nu trebuie să se aștepte să fie binecuvântați cu favoarea Sa.4M 221.2

Influența morală și religioasă a Institutului de Sănătate trebuie ridicată la un nivel mai înalt pentru a primi aprobarea Cerului. Cu siguranță, îngăduirea egoismului în acel loc Îl va întrista pe Duhul lui Dumnezeu. Medicii, administratorul și asistenții medicali trebuie să lucreze în armonie, în spiritul lui Hristos, fiecare dând cinste celorlalți mai mult decât lui însuși.4M 221.3

Apostolul Iuda spune: „De alții... fie-vă milă, făcând deosebire” [trad. din KJV]. Această deosebire, care presupune discernământ, nu trebuie să fie făcută într-un spirit de favoritism. Nicidecum nu trebuie încurajat un spirit de felul: „Dacă tu mă favorizezi pe mine, te voi favoriza și eu pe tine.” Aceasta este o politică nesfântă, lumească, pe care Dumnezeu o dezaprobă. Ea acordă favoruri și admirație de dragul câștigului. Dă dovadă de părtinire față de unii, încercând să-și asigure avantaje din partea acestora. Caută să le obțină bunăvoința prin îngăduință, astfel încât să poată fi apreciați mai mult decât alții care ar merita exact la fel de mult ca ei. Este greu să-ți vezi propriile greșeli, dar toți trebuie să își dea seama cât de dăunător și de nemilos este spiritul de invidie, de rivalitate, de neîncredere, de critică și de dezbinare.4M 221.4

Noi Îl numim pe Dumnezeu Tatăl nostru, pretindem că suntem copii ai aceleiași familii, dar, atunci când suntem tentați să micșorăm respectul și influența altcuiva pentru a ne înălța pe noi înșine, îi facem plăcere vrăjmașului și Îl întristăm pe Cel pe care susținem că Îl urmăm. Afecțiunea și mila pe care le-a manifestat Isus în prețioasa Lui viață trebuie să fie un exemplu pentru noi în ce privește modul în care ar trebui să-i tratăm pe semenii noștri și, în special, pe cei care ne sunt frați în Hristos. 4M 222.1

Dumnezeu ne face mereu bine, dar noi suntem prea indiferenți față de bunăvoința și față de ajutorul Său. Suntem iubiți cu o duioșie infinită, și totuși mulți dintre noi au prea puțină dragoste față de semeni. Suntem prea aspri cu cei pe care îi considerăm greșiți și suntem foarte sensibili la cea mai mică acuzație sau îndoială exprimate cu privire la purtarea noastră.4M 222.2

Se fac aluzii și critici tăioase, dar tocmai cei care fac aceste aluzii și critici sunt orbi față de propriile defecte. Alții le văd greșelile, dar ei nu și le pot vedea. Noi suntem în fiecare zi beneficiarii binecuvântărilor Cerului și ar trebui ca, din inimile noastre, să izvorască o recunoștință plină de iubire față de Dumnezeu, care să ne determine să simțim cu semenii noștri și să facem din interesele lor preocuparea noastră. Atunci când ne gândim și medităm la bunătatea lui Dumnezeu față de noi, ne închidem căile sufletului pentru sugestiile lui Satana.4M 222.3

Dumnezeu Își dovedește zilnic dragostea față de noi; cu toate acestea, noi suntem nepăsători față de favorurile Sale și indiferenți la rugămințile Sale. El caută să ne sensibilizeze prin Duhul Său plin de gingășie, prin dragostea și prin răbdarea Sa, dar noi rareori recunoaștem semnele bunătății Sale și nu înțelegem lecția dragostei pe care El dorește să o învățăm. Unii, asemenea lui Haman, uită toate favorurile primite din partea lui Dumnezeu doar pentru că Mardoheu stă înaintea lor și nu este aruncat în dizgrație, pentru că inima lor este plină mai degrabă cu ură decât cu dragostea și cu spiritul scumpului nostru Răscumpărător, care Și-a dat viața Sa prețioasă pentru dușmanii Lui. Noi spunem că avem același Tată, că ne îndreptăm spre același cămin nepieritor, că ne bucurăm de aceeași credință solemnă și credem aceeași solie probatoare, și totuși mulți dintre noi se luptă unii cu alții ca niște copii certăreți. Unii dintre cei care sunt angajați în aceeași ramură a lucrării sunt în dezacord unul cu altul și, astfel, sunt în dezacord cu Spiritul lui Hristos.4M 222.4

Dragostea pentru laude a corupt multe inimi. Cei care au avut legătură cu Institutul de Sănătate au manifestat uneori un spirit de critică față de planurile prezentate, iar Satana le-a dat influență asupra minții altora, care i-au acceptat ca fiind niște oameni fără greșeală, în timp ce alții, care erau nevinovați, au fost acuzați că erau greșiți. Este o mândrie nelegiuită cea care se bucură în îngâmfarea propriilor fapte, care se laudă cu calități excelente, căutând să-i facă pe alții să pară inferiori ca să se înalțe pe ei înșiși, pretinzând mai multă slavă decât este dispusă inima lor rece să-I acorde lui Dumnezeu. Ucenicii lui Hristos vor asculta sfatul Învățătorului lor. El ne-a poruncit să ne iubim unii pe alții așa cum ne-a iubit El. Religia se bazează pe dragostea față de Dumnezeu, care ne conduce, totodată, să ne iubim unii pe alții. Ea este plină de recunoștință, de smerenie, de îndelungă răbdare. Este gata de sacrificiu de sine, răbdătoare, îndurătoare și iertătoare. Ea sfințește întreaga viață și își extinde influența și asupra altora.4M 223.1

Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu nu pot nutri ură sau invidie. Atunci când principiul ceresc al iubirii veșnice umple inima, el se revarsă în afară, către ceilalți, nu pentru aceștia ar face favoruri, ci pentru că dragostea este principiul acțiunii și ea schimbă caracterul, stăpânește impulsurile, controlează pasiunile, supune dușmănia, înalță și înnobilează sentimentele. Această dragoste nu este limitată doar la „eu și al meu”, ci este largă cât lumea și înaltă cât cerul, fiind în armonie cu cea a îngerilor slujitori. Cultivată în suflet, dragostea aceasta îndulcește întreaga viață și răspândește o influență purificatoare asupra tuturor celor din jur. Dacă o avem, nu putem fi decât fericiți, indiferent dacă soarta ne zâmbește sau ne este potrivnică. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu cu toată inima, trebuie să-i iubim și pe copiii Săi. Această dragoste este spiritul lui Dumnezeu. Ea este acea podoabă a cerului care îi dă sufletului adevărata noblețe și demnitate și care face ca viața noastră să se asemene cu aceea a Învățătorului nostru. Indiferent câte calități am avea, indiferent cât de onorabili și de rafinați ne-am considera, dacă sufletul nu ne este botezat cu darul ceresc al dragostei față de Dumnezeu și față de semeni, atunci ne lipsește adevărata bunătate și nu suntem potriviți pentru cer, unde totul este dragoste și unitate. 4M 223.2

Unii dintre cei care înainte Îl iubeau pe Dumnezeu și se bucurau zilnic de favoarea Sa acum se află într-o neliniște continuă. Ei rătăcesc în întuneric și în negura disperării pentru că își hrănesc eul. Se străduiesc atât de mult să se favorizeze pe ei înșiși, încât toate celelalte considerente sunt înghițite de acesta. În providența Sa, Dumnezeu a plănuit ca nimeni să nu-și poată găsi fericirea trăind doar pentru sine. Bucuria Domnului nostru a constat în a îndura suferința și rușinea pentru alții, pentru ca, astfel, ei să poată avea de câștigat. Noi putem fi fericiți urmând exemplul Său și trăind pentru binecuvântarea semenilor noștri.4M 224.1

Domnul ne invită să luăm jugul Său și să purtăm povara Sa. Făcând astfel, putem fi fericiți. Dacă ne purtăm propriul jug și propriile poveri, nu vom găsi odihnă, dar, dacă purtăm jugul lui Hristos, există odihnă pentru suflet. Cei care doresc să facă pentru Domnul o lucrare mare și importantă o pot găsi chiar acolo unde se află ei, făcând binele, uitând de ei înșiși, fiind gata de sacrificiu, îngrijindu-se de ceilalți și răspândind lumina soarelui oriunde merg.4M 224.2

Este mare nevoie ca mila plină de duioșie a lui Hristos să fie manifestată mereu și pretutindeni — nu acea simpatie oarbă, care acoperă păcatul și lasă ca lucrarea lui Dumnezeu să fie făcută de rușine prin fapte rele, ci acea dragoste care este principiul conducător al vieții, care se revarsă în mod natural către alții prin fapte bune, amintindu-și că Hristos a spus: „Ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut.”4M 224.3

Cei de la Institutul de Sănătate sunt angajați într-o mare lucrare. În timpul vieții lui Hristos, cei bolnavi și cei care sufereau erau obiectul grijii Sale speciale. Atunci când i-a trimis în lucrare pe ucenici, El le-a încredințat misiunea de a-i vindeca pe bolnavi și de a predica Evanghelia. Când i-a trimis pe cei șaptezeci, le-a poruncit mai întâi să vindece bolnavii și apoi să predice că Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat de ei. În primul rând, trebuiau să se îngrijească de sănătatea fizică a oamenilor, pregătind astfel calea pentru ca adevărurile pe care le predicau să poată ajunge la mintea lor.4M 225.1

Mântuitorul lumii a dedicat mai mult timp și mai multe eforturi vindecării celor bolnavi decât predicării. Cea din urmă poruncă dată apostolilor Săi, care aveau să fie reprezentanții Săi pe pământ, a fost aceea de a-și pune mâinile peste bolnavi pentru a-i vindeca. Când va veni, Stăpânul îi va lăuda pe cei care i-au vizitat pe bolnavi și au alinat nevoile celor aflați în suferință. 4M 225.2

Noi suntem greoi la a învăța puternica influență pe care o au lucrurile mărunte și importanța lor în mântuirea sufletelor. La Institutul de Sănătate, cei care doresc să fie misionari au un câmp vast în care să lucreze. Dumnezeu nu vrea să spună că fiecare trebuie să ne alcătuim un mic grup de câțiva privilegiați de care să ne ocupăm cu mare grijă, în timp ce alții sunt neglijați. Isus era Maiestatea cerului, dar S-a plecat să le slujească celor mai umili, fără să țină seama de persoană sau de poziția socială. 4M 225.3

Cei care sunt implicați cu toată inima în lucrare vor găsi la Institutul de Sănătate suficient de făcut pentru Stăpânul lor, alinând suferințele celor dați în grija lor. După ce El Însuși a îndeplinit cele mai umilitoare acte de slujire pentru ucenicii Săi, Domnul nostru le-a recomandat să-I urmeze exemplul. Aceasta însemna să aibă permanent în atenția lor gândul că nu trebuie să se simtă superiori nici măcar celui mai umil dintre sfinți.4M 225.4

Cei care mărturisesc înalta noastră credință, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și așteaptă venirea în curând a Domnului nostru trebuie să fie deosebiți și separați de lumea din jurul lor, să fie un popor aparte, plin de râvnă pentru fapte bune. Printre caracteristicile care trebuie să deosebească poporul lui Dumnezeu de lumea din aceste zile din urmă sunt smerenia și blândețea. „Învățați de la Mine”, spune Hristos, „căci Eu sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.” În aceasta stă odihna după care tânjesc atât de mulți, consumându-și în zadar timpul și banii ca să o obțină. În locul ambiției de a fi egali cu altul în onoare și în poziție, sau poate chiar mai sus, ar trebui să căutăm să fim slujitori umili și credincioși ai lui Hristos. Spiritul de înălțare de sine a generat dispută între apostoli chiar atunci când Hristos era cu ei. Ei se certau în legătură cu cine să fie cel mai mare între ei. Isus S-a așezat jos și, chemându-i la El pe cei doisprezece, le-a spus: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă dintre toți și slujitorul tuturor!” 4M 225.5

Când mama celor doi frați a cerut ca fiii ei să fie favorizați în mod special, și anume unul să stea la dreapta și celălalt la stânga în Împărăția Sa, Isus le-a explicat că onoarea și slava Împărăției Sale aveau să fie exact opusul onoarei și slavei acestei lumi. Oricine vrea să fie mare trebuie să fie un umil slujitor al celorlalți și oricine vrea să fie șef trebuie să fie slujitor, după cum Fiul lui Dumnezeu a fost slujitor și serv al copiilor oamenilor.4M 226.1

De asemenea, Mântuitorul i-a învățat pe ucenicii Săi să nu dorească poziții și titulaturi. „Voi să nu vă numiți «Rabbi»... Să nu vă numiți dascăli... Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălța va fi smerit.” Isus i-a citat învățătorului Legii din codul Legii sfinte date pe Sinai: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău și pe aproapele tău, ca pe tine însuți.” I-a spus că, dacă va face astfel, va intra în viață.4M 226.2

„Pe aproapele tău, ca pe tine însuți.” S-a ridicat întrebarea: „Și cine este aproapele meu?” Răspunsul Său este pilda samariteanului milos, care ne învață că aproapele nostru este orice om care are nevoie de compasiunea și de serviciile noastre amabile. Cei suferinzi și nevoiași din toate clasele sociale sunt semenii noștri, iar atunci când ne sunt aduse la cunoștință nevoile lor, este datoria noastră să le alinăm în măsura în care ne este posibil. În această parabolă este scos în evidență un principiu pe care urmașii lui Hristos ar fi bine să-l adopte. În primul rând, veniți în întâmpinarea nevoilor vremelnice ale celor sărmani și alinați nevoile și suferințele lor fizice, apoi veți găsi o cale deschisă către inima lor, unde veți putea planta semințele bune ale virtuții și ale religiei.4M 226.3

Ca să fim fericiți, trebuie să ne străduim să dobândim caracterul pe care l-a manifestat Hristos. Două dintre caracteristicile marcante ale Mântuitorului au fost tăgăduirea de sine și generozitatea. El nu a venit pentru a-Și căuta propriul interes. A mers din loc în loc făcând bine și aceasta era hrana și băutura Lui. Urmând exemplul lui Hristos, putem să fim într-o sfântă comuniune cu El, iar căutând în fiecare zi să-I imităm caracterul și să-I urmăm modelul, vom fi o binecuvântare pentru lume și ne vom asigura mulțumirea aici și răsplata veșnică după aceea.4M 227.1