Să cucerești prin credință

Adevărul că omul “este după cum gândește în inima lui” (Proverbe 23, 7) își găsește o altă ilustrație în experiența lui Israel. La marginea Canaanului, iscoadele care se întorseseră de la cercetarea țării au dat raportul. Frumusețea și rodnicia ținutului au fost pierdute din vedere de teama dificultăților pe care aveau să le întâmpine în lupta pentru ocuparea lui. Cetățile care își înălțau zidurile până la ceruri, războinicii uriași, carele de fier le știrbeau credința. Lăsându-L pe Dumnezeu în afara acestei chestiuni, mulțimea a aprobat ca un ecou hotărârea iscoadelor necredincioase: “Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi.” Numeri 13, 31. Cuvintele lor s-au dovedit adevărate. Nu au fost în stare să se suie și și-au irosit viețile în pustie.Ed 149.1

Cu toate acestea, doi dintre cei doisprezece, care văzuseră ținutul, au raționat cu totul altfel. “Haidem să ne suim și să punem mâna pe țară, căci vom fi biruitori” (Numeri 13, 30), au îndemnat ei, considerând că făgăduința lui Dumnezeu era superioară uriașilor, cetăților cu ziduri fortificate sau carelor din fier. Pentru ei, cuvântul lor a fost adevărat. Deși au împărtășit cei patruzeci de ani de rătăcire prin deșert cu frații lor, Caleb și Iosua au intrat în țara făgăduită. La fel de curajos ca atunci când a ieșit cu oștile Domnului din Egipt, Caleb a cerut ca parte a sa cetățile întărite ale uriașilor. În tăria lui Dumnezeu, el i-a izgonit pe canaaniți. Viile și grădinile de măslini unde îi călcaseră picioarele au intrat în posesia sa. Deși lașii și răzvrătiții pieriseră în pustie, bărbații credinței au mâncat din strugurii Eșcolului.Ed 149.2

Biblia nu pune nici un adevăr într-o lumină mai puternică decât faptul că primejdia însoțește fie și o singură îndepărtare de la ceea ce este drept — primejdie atât pentru cel ce face răul, cât și pentru toți cei pe care-i ajunge influența lui. Exemplul are o putere minunată; iar când este folosit în sfera tendințelor rele ale firii noastre, devine aproape irezistibil.Ed 150.1

Cel mai puternic bastion al viciului în lumea noastră nu este viața nelegiuită a păcătosului abandonat sau a unui paria degenerat; este acea viață care pare altminteri virtuoasă, onorabilă și nobilă, dar în care este nutrit un păcat, în care este îngăduit un viciu. Pentru sufletul care se luptă în taină cu o ispită enormă, tremurând chiar pe marginea prăpastiei, un asemenea exemplu este una dintre cele mai puternice seducții către păcat. Cel care, înzestrat cu cele mai înalte concepții despre viață, adevăr și onoare, încalcă totuși de bunăvoie un singur precept al Legii sfinte a lui Dumnezeu și-a transformat darurile nobile într-o momeală către păcat. Geniu, talent, compasiune, chiar și fapte generoase și pline de bunătate pot fi în felul acesta camuflaje ale lui Satana, prin care să ademenească suflete în prăpastia ruinei.Ed 150.2

Din acest motiv, Dumnezeu a dat atâtea exemple care arată rezultatele fie și numai ale unei singure fapte greșite. Din povestea tristă a acelui singur păcat care a adus moartea în lume și toată nenorocirea noastră o dată cu pierderea Edenului și până la raportul despre acela care L-a vândut pe Domnul slavei pentru treizeci de arginți, biografiile Bibliei abundă în astfel de exemple, date pentru a fi asemenea unor semnale de avertizare, plasate lângă drumurile care se despart de cărarea ce duce la viață.Ed 150.3

Există, de asemenea, avertizări prin consemnarea rezultatelor ce au urmat, fie și numai a unui act de cedare în fața greșelii și slăbiciunii omenești, ca rod al îndepărtării de credință.Ed 150.4

Printr-un singur eșec al credinței, Ilie și-a oprit lucrarea vieții. Grea fusese povara pe care o purtase pentru Israel; pline de credincioșie fuseseră avertizările lui legate de idolatria națională; și adâncă fusese bunăvoința lui de a veghea și aștepta vreo dovadă de pocăință în timpul celor trei ani și jumătate de foamete. Stătuse singur pentru Dumnezeu pe muntele Carmel. Prin puterea credinței, idolatria a fost lepădată și ploaia binecuvântată a dat mărturie despre ploile de binecuvântări care așteptau să fie revărsate asupra lui Israel. Atunci, în oboseala și slăbiciunea sa, a fugit în urma amenințărilor Izabelei și, singur în pustie, s-a rugat să moară. Credința îl părăsise. El nu avea să sfârșească lucrarea pe care o începuse. Dumnezeu i-a poruncit să ungă pe un altul care să fie profet în locul său.Ed 151.1

Însă Dumnezeu luase în seamă slujirea din inimă a servului Său. Ilie nu avea să piară descurajat și singur în pustie. Nu era pentru el coborârea în mormânt, ci înălțarea împreună cu îngerii lui Dumnezeu în prezența slavei Sale.Ed 151.2

Rapoartele acestor vieți declară că orice făptură umană va înțelege într-o zi că păcatul poate aduce numai rușine și pierdere; că necredința înseamnă eșec; dar că mila lui Dumnezeu se coboară oricât de adânc; că sufletul care se pocăiește este înălțat de credință pentru a se alătura fiilor lui Dumnezeu prin adopțiune.Ed 151.3