Glasul naturii

Apostolul vedea în jurul lui dovezile potopului, care a inundat pământul pentru că locuitorii lui s-au încumetat să calce Legea lui Dumnezeu. Stâncile aruncate afară din adâncurile cele mai mari și din pământ, prin izbucnirea apelor, aduseră în mod viu înaintea spiritului său groaza acelei izbucniri înfricoșate a mâniei lui Dumnezeu.SV 72.2

Dar în timp ce tot ceea ce îl înconjura părea pustiu și gol, cerurile albastre care erau deasupra lui pe Patmosul însingurat erau tot așa de strălucitoare și frumoase ca și cerul care era deasupra Ierusalimului său iubit. Să privim o dată strălucirea cerurilor în timpul nopții și să luăm seama la lucrarea puterii lui Dumnezeu, la crearea oștilor lor; atunci El ne va învăța o lecție despre măreția Creatorului în contrast cu propria noastră nimicnicie. Iar dacă totuși omul a nutrit mândria și înălțarea de sine din cauza bogăției, a talentelor sau a puterilor sale de atracție personală, atunci să iasă afară, într-o noapte frumoasă și să privească la stelele cerurilor și să învețe a-și umili spiritul său mândru în fața Celui Nemărginit.SV 73.1

Prin glasul multor ape — adâncul chemând pe adânc — profetul auzi glasul Creatorului. Marea biciuită cu furie de vânturile nemiloase reprezenta pentru el mânia unui Dumnezeu insultat. Valurile puternice, care chiar în cea mai teribilă năvală a lor se răsfrâng de zidurile așezate de o mină nevăzută, îi vorbeau lui Ioan despre puterea nemărginită care stăpânește adâncul. Și, în contrast cu aceasta, el vedea și simțea nebunia muritorilor neputincioși, viermi ai țarinii, care se mândresc cu înțelepciunea și puterea lor și a căror inimă se răscoală împotriva Suveranului Universului gândind că Dumnezeu este ca unul din ei. Cât de oarbă și zadarnică este mândria omenească! Un ceas de binecuvântare de la Dumnezeu, când pământul e făcut strălucitor de razele soarelui și udat de picăturile ploii va face mai mult pentru a schimba fața naturii, decât poate face omul, cu toată pretinsa sa cunoștință și cu toate sforțările lui stăruitoare, pe care le-ar face în tot timpul vieții sale.SV 73.2

În împrejurimile locuinței insulare, profetul exilat citea desfășurarea puterii divine și prin toate operele naturii, el stătea în legătură cu Dumnezeul său. Cele mai arzătoare dorințe ale sufletului după Dumnezeu și cele mai stăruitoare rugăciuni, se înălțau către cer de pe Patmosul stâncos. Când Ioan privea la stânci, el își amintea de Hristos, stânca tăriei sale, la adăpostul Căruia el putea să se ascundă fără teamă.SV 74.1