“Strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață.” — Matei 7, 14.

Pe vremea Domnului, locuitorii Palestinei trăiau în cetăți înconjurate de ziduri și cele mai multe erau așezate pe dealuri și munți. Ca să ajungă cineva la porți, care se închideau la apusul soarelui, trebuia să meargă pe potecuțe prăpăstioase și stâncoase. Călătorul care venea spre casă la sfârșitul zilei trebuia adesea să străbată urcușul cel greu în cea mai mare grabă, spre a ajunge la poartă înainte de căderea nopții. Cel care întârzia rămânea afară.CMF 138.1

Calea cea îngustă, care ducea în sus, spre casă și odihnă, I-a prilejuit Domnului Isus o ilustrare impresionantă a drumului pe care trebuie să meargă creștinul. Calea pe care ți-o arăt Eu, zicea El, este îngustă; poarta este greu de trecut, pentru că regula de aur exclude orice mândrie și egoism. Este adevărat că există o cale mai largă, dar sfârșitul ei înseamnă nimicire. Dacă urci pe calea vieții spirituale, trebuie să urci fără încetare, pentru că este o cale care urcă. Trebuie să mergi cu cei puțini, deoarece mulțimea va alege calea care duce în jos.CMF 138.2

Pe drumul morții poate să meargă omenirea întreagă, cu tot spiritul ei lumesc, cu tot egoismul, cu toată mândria, necinstea și decăderea ei. Aici este loc pentru părerile și învățăturile fiecăruia. Fiecare are ocazia de a urma și de a face orice i-ar spune iubirea de sine. Pentru a merge pe calea ce duce la pierzare, nu este nevoie să cauți drumul, fiindcă poarta este largă și calea este lată, așa că pașii se îndreaptă fără multă greutate spre cărarea care se termină cu moartea.CMF 138.3

Însă drumul care duce la viață este îngust, iar poarta este strâmtă. Dacă mai ții la vreun păcat favorit, vei vedea că drumul este prea îngust, ca să-l poți păstra. Căile tale proprii, voința, obiceiurile și faptele tale rele trebuie părăsite, dacă dorești să umbli pe calea Domnului. Acela care vrea să-I slujească Domnului Hristos, nu poate să se ia după părerile lumii, sau să aibă aceleași standarde ca ea. Cărarea care duce spre cer este prea îngustă, ca să încapă pe ea ranguri sau bogății, este prea îngustă pentru ambiții egoiste, este prea gloduroasă și stâncoasă, ca să urce pe ea aceia care iubesc o viață ușoară. Truda, răbdarea, sacrificiul de sine, mustrarea, sărăcia, împotrivirea din partea păcătoșilor au fost partea Domnului Hristos și trebuie să fie și partea noastră, dacă vrem să intrăm odată în Paradisul lui Dumnezeu.CMF 138.4

Totuși nu trebuie să tragem concluzia că drumul care duce în sus este greu, iar acela care duce în jos este ușor. De-a lungul drumului care duce la moarte sunt chinuri și pedepse, sunt dureri și dezamăgiri — avertizări de a nu merge pe el. Iubirea lui Dumnezeu a făcut să fie așa de greu pentru cei nesocotiți și încăpățânați, ca să nu-i nimicească. Este adevărat că drumul Satanei este făcut să pară foarte atrăgător, dar nu este decât o amăgire. Pe calea celui rău nu sunt decât remușcări amare și griji chinuitoare. Am putea crede că este un lucru plăcut să ne purtăm cu mândrie și să alergăm după ambiții; dar sfârșitul nu este decât chin și mâhnire. Planurile egoiste pot să dea făgăduințe măgulitoare și să ofere nădejdea bucuriei, dar curând vom descoperi că fericirea noastră este otrăvită și viața noastră este amărâtă de nădejdi, care au ca singură preocupare eul personal. Pe calea care duce la pierzare, poarta poate să fie împodobită frumos cu flori, dar de-a lungul ei nu sunt decât spini. Lumina speranței, care luminează la intrare, dispare în întunericul deznădejdii; iar sufletul care urmează calea aceasta coboară în umbrele unei nopți fără sfârșit.CMF 139.1

“Calea celor stricați este pietroasă”, dar căile înțelepciunii sunt niște “căi plăcute și toate cărările ei sunt niște cărări pașnice.” (Proverbe 13, 15; 3, 17.) Fiecare faptă a ascultării de Hristos, fiecare faptă de tăgăduire de sine, din pricina Numelui Său, fiecare încercare suportată cum trebuie, fiecare biruință câștigată asupra ispitei este încă un pas pe drumul spre biruința finală. Dacă Îl luăm pe Domnul ca îndrumător al nostru, El ne va conduce în siguranță. Nici cel mai slab păcătos să nu regrete drumul pe care merge. Nici un căutător sfios nu trebuie să înceteze a umbla în lumina cea curată și sfântă. Deși calea este așa de strâmtă, încât păcatul nu poate fi îngăduit pe ea, totuși tuturor le-a fost asigurată primirea și nici un suflet îndoielnic sau sfios nu trebuie să zică: “Dumnezeu nu-mi poartă de grijă”.CMF 140.1

Drumul poate fi aspru și urcușul stâncos; pot fi prăpăstii în dreapta și în stânga; putem avea parte de multă trudă pe drumul nostru; când suntem istoviți, când tânjim după odihnă, trebuie să muncim mai departe; când suntem slăbiți, trebuie să luptăm; când suntem descurajați, încă trebuie să nădăjduim; cu Hristos, ca Îndrumător al nostru, vom ajunge în cele din urmă în cerul atât de mult dorit. Hristos Însuși a mers pe drumul cel aspru, care stă înaintea noastră, și a netezit calea pentru picioarele noastre. Pe tot parcursul drumului prăpăstios, care duce spre viața veșnică, sunt izvoare de bucurie, care să-l învioreze pe cel istovit. Aceia care umblă în căile înțelepciunii, chiar în vremuri de strâmtorare, se bucură peste măsură, pentru că Cel pe care Îl iubește sufletul lor merge, nevăzut, alături de ei. Pe măsură ce înaintează, ei văd și mai lămurit atingerea mâinii Sale; la fiecare pas, raze și mai strălucitoare, de slavă, de la Cel nevăzut le luminează calea, iar cântările lor de laudă, din ce în ce mai puternice, se înalță spre a se alătura melodiilor îngerilor dinaintea tronului. “Cărarea celor neprihăniți este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei.” (Proverbe 4, 18.)CMF 140.2