Capitolul 21—O întâlnire de rugâciune la munte

Mabel, vrei să vii cu mine în după-amiaza aceasta, la întâlnirea de la biserică? Haide, vino, este ultima ta ocazie de a merge, înainte de a părăsi Munţii Albi.PPC 144.1

- Ce faceţi voi la această „întâlnire”? întrebă vesela şi admirata „frumoasă” a „Bisericii Mari” din New York, pe un ton dispreţuitor.PPC 144.2

- Păi, nu va fi nicio predică. La noi, niciodată nu este predică după-amiaza. Bunul nostru pastor va sta jos, în faţa amvonului, chiar pe intervalul dintre scaune şi va invita pe cineva să facă o rugăciune. Atunci, oricine simte nevoia poate să ceară ca numele său să fie menţionat personal în acea rugăciune, iar aceia care doresc pot să-şi povestească propria experienţă.PPC 144.3

- Ce amuzant! Toate babele vor vorbi, speriindu-se singure de ce sunt în stare să spună. Voi merge. Cred că mă voi distra destul de bine, în cazul în care nu voi adormi.PPC 144.4

Aşa că am plecat împreună, mergând în susul străzii principale a Betleemului, în ceasul plăcut al amurgului. Urcând drumul în pantă, ne bucuram de aerul acela cald şi dulce al începutului de toamnă. Slava Domnului strălucea pretutindeni în jurul nostru, pentru că toţi munţii străluceau minunat în nuanţele acelea splendide de roşu, cărămiziu şi auriu. Ochii lui Mabel, de un cenuşiu închis, se deschideau tot mai larg, sorbind parcă frumuseţea aceea încântătoare.PPC 144.5

Bisericuţa era atât de aglomerată, încât cu greu ne-am găsit locuri pe scaune, despărţite una de cealaltă printre numeroşii săteni sau vizitatori. Mabel şi-a găsit loc lângă o ţărancă tânără şi drăguţă. Aşa cum era, cu faţa ca o floare suavă şi cu costumul ei elegant, franţuzesc, arăta ca o specie rară, exotică, aşezată lângă un crin de munte.PPC 145.1

Pastorul a deschis serviciul divin prin câteva cuvinte simple, dar înflăcărate, şi apoi a spus:PPC 145.2

Frate ..., vrei, te rog, să ne conduci în rugăciune?PPC 145.3

Un bătrân fermier a îngenuncheat pe interval, înaintea noastră. Rugăciunea lui - sinceră şi, fără îndoială, primită la Tronul Harului ca şi când ar fi fost rostită într-un limbaj elevat, datorită sincerităţii şi credinţei celui ce o înălţase - a făcut-o pe Mabel să chicotească.PPC 145.4

Fermierul s-a ridicat şi, pentru câteva momente, în sală a fost linişte deplină. Apoi, de undeva de pe rândurile din faţă, o voce dulce şi subţire de femeie a început să cânte, ca un clinchet cristalin de clopoţel:PPC 145.5

„Spre Tine-n rugă stau plecat,
Mă frâng sub vina mea cea grea,
Prin mila Ta să fiu iertat.
Rămâi în viaţa mea!”PPC 145.6

Comunitatea i s-a alăturat în cântare. A fost intonată doar o strofă, iar apoi o linişte ciudată şi solemnă s-a aşernut peste noi. Ea a fost întreruptă, pe neaşteptate, de ridicarea unui băiat înalt şi slab, care a rostit câteva cuvinte cu o voce tânguitoare. De data aceasta, Mabel nu s-a mai putut abţine şi a izbucnit în râs; dar sora care cântase mai înainte, văzând în exprimarea aceea simplă pocăinţa sufletului celui care vorbea, a izbucnit triumfătoare în cuvinte de laudă:PPC 145.7

„Spre Cel din slăvi înalţ a mea cântare,
Spre-al meu Părinte bun şi iubitor;
Căci El a pus pământului hotare,
Şi pe Isus mi-a dat ca Salvator.”PPC 145.8

S-a cântat şi de data aceasta doar o singură strofă. Apoi, glasul acela atât de curat şi de melodios s-a stins şi, de undeva din spate, s-a ridicat o femeie cu o înfăţişare ciudată.PPC 146.1

- Nu am darul vorbirii, a spus ea, dar vreau să-mi dau şi eu măr-turia. Întotdeauna am fost o femeie rea; întotdeauna m-am împotrivit glasului conştiinţei. Ani de-a rândul le-am făcut numai necazuri celor din familia mea. Acesta este şi motivul pentru care Dumnezeu a trimis asupra mea necaz după necaz şi nenorocire după nenorocire, până când am fost pe cale să-mi iau singură viaţa. Şi atunci cineva - trebuie să fi fost un înger al lui Dumnezeu - a început să cânte prin pădure. Voi uita, oare, vreodată, cuvintele acelea?PPC 146.2

„Blând ca o voce de înger,
Poate să fie-auzit,
Printre suspine şi plângeri,
Glasul speranţei, şoptit...”PPC 146.3

S-a oprit, vocea frângându-i-se într-un suspin răguşit, pentru ca imediat o altă voce, dulce şi clară, să continue cântarea:PPC 146.4

„Stai până trece furtuna!
Domnu-i pe valuri stăpân!
Apele trec totdeauna,
Stâncile-n urmă rămân!
Stai în credinţă şi nu dispera,
Cheamă speranţa în inima ta!”PPC 146.5

M-am uitat la Mabel. Nu râdea. O ciudată expresie de sfială şi ve-neraţie se odihnea peste trăsăturile feţei ei. Şi-a plecat capul, în timp ce femeia drăguţă de lângă ea s-a ridicat şi, întorcându-se către cea care îşi povestise experienţa, a spus pe un ton blând:PPC 146.6

- Draga mea soră, Îi mulţumim cu toţii Tatălui nostru ceresc, pentru că te-a înconjurat cu braţul Său atotputernic şi ocrotitor până nu a fost prea târziu; şi, de când ni te-ai alăturat în lupta credinţei, nu a fost nimeni mai stăruitor şi mai hotărât decât tine, pentru acele fapte bune fără de care credinţa ar fi moartă.PPC 146.7

Apoi, îngenunchind cu respect, ea s-a rugat ca Dumnezeu să o întărească pe sora ei dragă, să le ajute să manifeste iubire şi împreună simţire una pentru cealaltă, şi să ne dea tuturor pacea Sa care întrece orice înţelegere.PPC 146.8

Atunci a răsunat din nou glasul acela dulce:PPC 147.1

„Eu vreau pe Isus şi iubirea Sa,
Decât bogăţii şi onoruri lumeşti,
Statornic în har, vreau să-I pot urma,
Să-adun doar cu El bogăţii cereşti.”PPC 147.2

Acum Mabel plângea în tăcere, iar ochii mei erau, de asemenea, înceţoşaţi de lacrimi, când un bătrân s-a ridicat de pe scaun. Deşi era gârbovit şi slăbit de ani, puteai să-ţi dai totuşi seama că fusese cândva un bărbat înalt şi puternic, arătând aşa cum trebuie să fi arătat părinţii puritani atunci când au păşit pentru prima dată pe coasta abruptă şi stâncoasă a Plymouth-ului. Trăsăturile fine şi limpezi şi ochii albaştri şi pătrunzători încă se păstrau, dar vocea îi tremura îndurerată când a început să vorbească:PPC 147.3

- Am nouăzeci şi patru de ani şi majoritatea celor pe care i-am iubit au trecut deja la odihnă. Am trăit toţi aceşti ani în Betleem şi, atât ca băiat, cât şi ca bărbat, am încercat să-I servesc Domnului. Datorez binecuvântata mea speranţă în Mântuitorul meu învăţăturilor şi exemplului bunei şi evlavioasei mele mame.PPC 147.4

Apoi, ridicându-şi spre cer mâinile îmbătrânite şi tremurânde, el s-a rugat ca toţi copiii care erau prezenţi în adunare să fie crescuţi şi educaţi în credinţa Domnului Isus.PPC 147.5

Lângă noi se afla un bărbat chipeş, bine îmbrăcat, trecut de cincizeci de ani, care ascultase absorbit tot ceea ce se spusese până atunci şi care acum părea teribil de neliniştit. La un moment dat, el s-a ridicat şi a început să vorbească:PPC 147.6

- Cred că nimeni dintre cei de faţă nu-şi mai aminteşte de un băiat sărman care, cu aproape cincizeci de ani în urmă, a plecat de aici pentru a-şi căuta norocul în lume. Fără tată, fără mamă, fără niciun drept aici şi fără nicio rudă, am cutreierat încoace şi încolo, cu inima zdrobită, ca să-mi câştig cumva pâinea. De multe ori am fost epuizat, descurajat şi aproape disperat; dar mama mă învăţase să mă rog, iar darul pe care mi l-a făcut când se afla pe patul de moarte a fost propria ei Biblie. Ea a cutreierat împreună cu mine prin lume şi Dumnezeu nu m-a părăsit niciodată. Am ajuns bogat şi am venit să mai văd o dată aceste coline - căminul copilăriei mele - ca să îmi mărturisesc recunoştinţa faţă de Făcătorul meu, pentru toată bunătatea Lui faţă de mine. Nu m-am gândit niciodată să spun aceste cuvinte, dar după ceea ce am auzit şi am văzut aici, aş fi fost cel mai nerecunoscător dintre oameni, dacă nu aş fi dat mărturie şi eu despre credinţa mea în dragostea lui Dumnezeu şi în harul Său cel fără de margini. O, prieteni! Primiţi-mă înapoi! Lăsaţi-mă să fiu una cu voi în acest serviciu divin atât de minunat şi de înălţător! Iar atunci când voi pleca, rugaţi-vă pentru mine, ca să nu uit niciodată să fiu recunoscător pentru binecuvântările pământeşti care au fost revărsate asupra mea şi pentru darul cu mult mai preţios al Fiului Său, Isus Hristos!”PPC 147.7

Toţi îl ascultaseră pe străin în linişte deplină. Fiecare inimă se în-fiorase, impresionată de cuvintele lui. Părea că însăşi atmosfera cerului se coborâse în mica biserică de pe munte, curăţind fiecare suflet prezent şi umplându-l cu evlavie şi consacrare, când o voce tânără şi curată, curgând parcă printre rândurile de scaune, s-a auzit răsunând într-o solemnă mărturisire:PPC 148.1

„Îţi predau întreaga viaţă,
Doamne, fii al meu Stăpân!
Eu Te voi urma întruna,
Lângă Tine-n veci rămân!”PPC 148.2

A cântat singură; un simţământ prea profund ca să poată fi exprimat în cuvinte îi oprise pe ceilalţi de la a i se alătura, şi multe capete s-au plecat în rugăciune tăcută şi în recunoştinţă.PPC 148.3

Dar, vai, ce văd? Cu o paloare ca de moarte, cu ochii dilataţi şi cu trupul întreg tremurându-i ca o frunză, Mabel s-a ridicat şi a încercat să vorbească. Muşchii din jurul gurii parcă refuzau să o asculte, dar cu un efort dureros şi cu o voce stinsă ea a îngăimat: „Rugaţi-vă pentru mine...”, după care s-a prăbuşit pe genunchi.PPC 148.4

Era însăşi vocea lui Dumnezeu cea care spusese acele trei cuvinte - „Rugaţi-vă pentru mine”, rostite atât de încet, şi totuşi atât de distinct, încât fuseseră auzite în întreaga biserică. Lacrimi de bucurie au început să curgă pe feţele multor femei, în timp ce vocea solistei a tremurat pentru prima dată, s-a frânt şi în cele din urmă s-a înălţat implorând printre suspine:PPC 148.5

„Aşa cum sunt, n-aduc nimic
Decât că sângele-Ţi ce-a curs
Pe mine el m-a curăţit...
La Tine vin, Hristos Isus.
Tu mă primeşti aşa cum sunt,
Prin sângele-Ţi cel scump ce-a curs
Al Tău, în moarte vieţuind ...
La Tine vin, Hristos Isus!”PPC 149.1

Când a terminat de cântat, un pastor tânăr, care locuia în aceeaşi casă cu noi şi a cărui viaţă fusese aproape cu totul sacrificată pe altarul lucrării misionare, s-a plecat pentru rugăciune. Lumina cerului parcă îi strălucea pe faţă şi Dumnezeu a vorbit prin el, ca să trezească sufletul lui Mabel într-un mod cum nu mai văzusem până atunci. Cuvintele curgeau într-un adevărat potop de inspiraţie, purtând irezistibil, pe valurile lui, sufletul ei la pocăinţă, credinţă, rugăciune, laudă, dragoste, bucurie, pace şi, în cele din urmă, la cer.PPC 149.2

Serviciul divin s-a încheiat cu o solemnă rugăciune de binecuvân-tare. Când am ieşit afară, ni se părea că însuşi cerul tresaltă de bucurie pentru că un suflet a fost răscumpărat. Era pictat în splendide nuanţe feerice, ca şi când cele mai frumoase culori se grăbiseră să-l împodobească. Norii, asemenea unor uriaşe steaguri, fluturând în auriu şi purpuriu, se înfăşurau şi se desfăşurau, mişcându-se deasupra capetelor noastre ca şi când ar fi fost purtaţi de îngeri triumfători, cântând un „Aleluia” măreţ.PPC 149.3

Iar Mabel, încă palidă ca un crin, dar cu ochii ei cenuşii strălucind de o bucurie nouă, de hotărârea fermă de a trăi de atunci încolo doar pentru Hristos, păşea alături de mine privind încântată măreţia cerului şi ţinându-mă iubitoare de braţ. Nu am rostit niciun cuvânt; nu simţeam nevoia să o facem, pentru că gândurile noastre erau într-o desăvârşită armonie. Fusesem martoră la minunata taină a „schimbării ei” într-o clipă. Ştiam că înlăuntrul ei era pace.PPC 149.4

Frumoasa, vesela, moderna, răsfăţata societăţii... O cunoşteam acum ca fiind o credincioasă susţinătoare a tot ce este nobil, bun şi curat şi eram convinsă că se consacrase pe deplin, cu trup şi suflet Aceluia care alesese să-Şi trimită Duhul Său cel Sfânt în inima ei chiar în clipa când se pregătea să plece din sătucul care poartă acest nume binecuvântat - Betleem.PPC 150.1