Fiul risipitor
Mi-a fost îndreptată atenția către parabola fiului risipitor. Acesta i-a cerut tatălui să-i dea partea lui de avere. Voia să se separe cu totul de tatăl lui și să-și administreze ceea ce îi revenea așa cum considera el de cuviință. Tatăl i-a ascultat cererea și fiul a plecat, în mod egoist, de lângă tatăl său, ca să nu mai fie tulburat de sfaturile și de mustrările acestuia.3M 100.3
Fiul a crezut că avea să fie fericit, atunci când avea să-și poată folosi partea de avere după propria plăcere, fără să-l mai bată cineva la cap cu sfaturi sau cu restricții. Nu voia să fie deranjat de obligații. Dacă folosea din averea tatălui, acesta putea avea pretenții de la el, ca fiu. Dar el nu considera că avea vreo obligație față de generosul său tată și își încuraja acest spirit egoist și răzvrătit, cu gândul că o parte din averea tatălui său îi aparținea lui. Și-a cerut partea, deși nu avea dreptul să pretindă nimic și nu ar fi trebuit să primească nimic.3M 101.1
După ce inima lui egoistă a primit comoara pentru care era atât de nedemn, a plecat pe drumul lui, la mare depărtare de tatăl lui, ca să poată chiar să uite că avea un tată. El disprețuia restricțiile și era pe deplin hotărât să-și satisfacă plăcerile pe orice cale și în orice mod ar fi ales. După ce, prin practici păcătoase, a cheltuit tot ce-i dăduse tatăl, țara în care se afla a fost afectată de foamete și el a început să ducă lipsă. Atunci a început să-și regrete purtarea păcătoasă și plăcerile extravagante, pentru că ajunsese sărac și avea nevoie de mijloacele pe care le risipise. S-a văzut obligat să coboare de la viața lui de îngăduință păcătoasă la ocupația înjositoare de a hrăni porcii.3M 101.2
După ce a ajuns atât de jos, el s-a gândit la bunătatea și la dragostea tatălui său. A simțit că are nevoie de un tată. El singur se adusese în situația aceea, de a fi sărac și lipsit de prieteni. Neascultarea și păcatul îl conduseseră la despărțirea de tatăl său. S-a gândit la privilegiile și la belșugul de care se bucurau angajații din casa tatălui său, în timp ce el se înstrăinase singur de căminul părintesc și era în situația de a muri de foame. Umilit de greutăți, a hotărât să se întoarcă la tatăl lui și să-și mărturisească în umilință păcatul. Era un cerșetor, lipsit de haine confortabile sau măcar decente. Din cauza privațiunilor, ajunsese într-o stare jalnică și era slăbit de foame.3M 101.3
Când fiul era încă departe de casă, tatăl l-a văzut pe pribeagul călător și primul lui gând a fost la fiul răzvrătit care îl părăsise cu ani în urmă, pentru a urma calea păcatului neîngrădit. I-au fost trezite sentimentele părintești. În ciuda tuturor semnelor pe care le lăsase degradarea pe chipul fiului, tatăl l-a recunoscut. El nu a așteptat ca acesta să străbată toată distanța până la el, ci a alergat să-l întâmpine. Nu i-a reproșat nimic, ci, cu milă duioasă și cu compasiune pentru că, urmându-și calea păcătoasă, își adusese singur asupra lui atâta suferință, tatăl s-a grăbit să-i dea dovezi ale dragostei lui și semne ale iertării lui.3M 102.1
Deși fiul era slăbit și chipul lui arăta clar viața ușuratică pe care o dusese, deși era îmbrăcat cu zdrențe de cerșetor și picioarele goale îi erau murdare de praful drumului, mila plină de duioșie a tatălui a fost trezită, atunci când fiul s-a aruncat, în umilință, la picioarele lui. El nu s-a tras înapoi cu o demnitate jignită. Nu s-a purtat cu asprime. Nu i-a amintit trecutul lui plin de greșeli și de păcate, ca să-l facă să simtă cât de jos se coborâse. L-a ridicat și l-a sărutat. L-a strâns pe fiul său răzvrătit la piept și i-a acoperit trupul aproape gol cu haina lui bogată. L-a luat lângă inima lui cu o asemenea căldură și i-a arătat o asemenea milă, încât, chiar dacă fiul s-ar fi îndoit vreodată de bunătatea și de dragostea tatălui, acum nu o mai putea face. Dacă atunci când se hotărâse să se întoarcă acasă, la tatăl său, se simțise vinovat de păcatul lui, acum, când fusese primit în felul acesta, se simțea și mai vinovat de purtarea lui și de lipsa lui de recunoștință. Inima lui, care până atunci fusese nesupusă, acum era zdrobită, pentru că îndurerase iubirea acestui tată.3M 102.2
Fiul pocăit, neîncrezător, care se temuse că avea să fie dezmoștenit, nu era pregătit pentru o asemenea primire. Știa că nu o merita, recunoscându-și astfel păcatul de a-și fi părăsit tatăl: „Am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.” El s-a rugat să fie primit doar ca un slujitor. Dar tatăl le-a cerut slujitorilor să îi dea semnele speciale de respect și să-l îmbrace ca și când ar fi fost întotdeauna fiul său ascultător.3M 102.3
Tatăl a făcut din întoarcerea fiului o ocazie specială de bucurie. Fiul cel mare, care fusese la câmp, nu a știut că fratele lui se întorsese, dar a auzit manifestarea generală de bucurie și i-a întrebat pe slujitori ce însemnau toate acestea. I s-a explicat că fratele lui, pe care îl crezuseră mort, se întorsese și că tatăl tăiase vițelul cel îngrășat pentru el, pentru că îl primise înapoi ca venit dintre cei morți. 3M 103.1
Atunci, fratele mai mare s-a mâniat și nu a vrut să intre în casă să-l vadă sau să-l primească pe fratele lui. Indignarea i-a fost stârnită de faptul că fratele lui necredincios, care își părăsise tatăl și lăsase asupra lui toată greutatea responsabilității de a îndeplini îndatoririle, la care ar fi trebuit să ia parte amândoi, era primit acum înapoi cu o asemenea onoare. Acest frate urmase calea risipei și a imoralității, risipind averea pe care i-o dăduse tatăl, până când a ajuns sărac și lipsit, în timp ce fratele lui de-acasă fusese credincios în a-și îndeplini datoria de fiu. Iar acum, acest fiu risipitor se întoarce în casa tatălui și este primit cu respect și cu cinste, mai presus de orice primire care i se făcuse lui vreodată.3M 103.2
Tatăl îl îndeamnă pe fiul cel mare să meargă și să își întâmpine cu bucurie fratele, deoarece acesta fusese pierdut și regăsit, fusese mort în păcat și nelegiuire și acum era iarăși viu; își venise în fire, își redobândise simțul moral și acum îi era silă de purtarea lui păcătoasă. Dar fiul cel mare insistă: „Iată, eu îți slujesc ca un rob de atâția ani și niciodată nu ți-am călcat porunca și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei, iar când a venit acest fiu al tău care ți-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat vițelul cel îngrășat.”3M 103.3
Tatăl și-a asigurat fiul că acesta fusese întotdeauna cu el și că tot ce avea el era al său, dar că era drept să manifeste această bucurie pentru că „acest frate al tău era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit”. Faptul că cel pierdut a fost găsit, că cel mort trăiește din nou, în ochii tatălui întrece cu mult oricare alte considerente.3M 103.4
Această parabolă a fost dată de Domnul Hristos pentru a ilustra modul în care Tatăl nostru ceresc îi primește pe cei greșiți care se pocăiesc. Tatăl este cel împotriva căruia s-a păcătuit. Cu toate acestea, cu sufletul plin de compasiune, de milă și de iertare, el iese în întâmpinarea fiului risipitor și își manifesta marea bucurie că fiul lui, pe care îl credea mort față de orice afecțiune filială, a devenit conștient de marele său păcat și de teribila lui neglijență și s-a întors la tatăl lui, apreciindu-i dragostea și recunoscându-i cerințele. El știe că fiul care a urmat o cale de păcat și care acum s-a pocăit are nevoie de milă și de dragoste. Acest fiu a suferit. Și-a simțit nevoia și a venit la tatăl lui ca la singurul care îi poate împlini această mare nevoie.3M 103.5
Întoarcerea fiului risipitor era un motiv de mare bucurie. Nemulțumirile și cârtirile fratelui mai mare erau firești, dar nu îndreptățite. Și totuși, aceasta este de multe ori atitudinea fratelui față de frate. Se depun prea multe eforturi pentru a-i face pe cei greșiți să simtă că au greșit și pentru a le aminti mereu păcatele. Cei care au greșit au nevoie de milă, de ajutor, de compasiune. Ei suferă în sufletul lor și adeseori sunt descurajați, deznădăjduiți. Mai presus de orice altceva, ei au nevoie de o iertare deplină.3M 104.1