Cadrul Istoric În Care A Apărut Volumul 3

În anul 1872, când a fost scrisă prima Mărturie din volumul 3, întregul efort confesional al adventiștilor de ziua a șaptea se desfășura în Statele Unite, fiind concentrat în cea mai mare parte în statele centrale și din nord-est. Existau pe atunci optzeci și șase de pastori calificați și hirotoniți, care predicau solia și conduceau lucrarea. Biserica deținea și coordona activitatea unei edituri și a unei mici instituții medicale, ambele în Battle Creek, Michigan. Timp de un sfert de secol, Dumnezeu Își condusese poporul în ritmul în care acesta fusese în stare să avanseze în mod inteligent și în unitate, mai întâi către o înțelegerea clară a doctrinelor prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu, după aceea, către simțământul responsabilității de a publica solia, pentru ca apoi să urmeze organizarea bisericii și adoptarea unui mod de viață sănătos. Dar în fața bisericii încă stăteau experiențe și mari oportunități de a avansa. Sfaturile din volumul 3 pregătesc calea pentru acestea.3M 3.1

În ultimii douăzeci și cinci de ani, pe parcursul unei perioade critice, pastorul James White fusese conducătorul noii mișcări. El pusese bazele lucrării de publicare, lucrase neobosit pentru organizarea bisericii, contribuise la dezvoltarea lucrării medicale și se aflase la conducerea departamentului administrativ și al celui editorial. El fusese deschizătorul de drumuri. Datorită spiritului său vizionar și întregului său devotament față de dezvoltarea bisericii, el a fost recunoscut ca fiind „liderul” acesteia. În acest context, era de așteptat ca ceilalți să nu își dea seama că ar trebui să se implice și ei și să-și asume responsabilitatea diferitelor proiecte legate de dezvoltarea bisericii. Acest volum începe cu o abordare a acestei probleme și cu un apel de a se oferi purtători de poveri, dispuși să ia pe umerii lor lucrarea de la nivelul central, pentru a-l elibera astfel pe James White, care se prăbușea sub greutatea poverii. În repetate rânduri, pe parcursul acestui volum, se face referire la extinderea lucrării, la sporirea responsabilităților și la necesitatea ca bărbați mai tineri să se implice și să poarte poverile. Este arătat clar pericolul ca un singur om să fie considerat marele lider.3M 3.2

Experiențele din această perioadă sunt asemănătoare cu aceea a vulturului care își învață puii să zboare — mai întâi îi poartă pe spatele lui, apoi îi lasă să-și dezvolte propriile puteri, dar cu părintele stând mereu suficient de aproape, încât să-i ajute la nevoie. Problemele de sănătate personale, convingerea că și alții ar trebui să se implice și să poarte poverile, precum și frecventele solicitări care îi erau adresate de a sluji în altă parte — toate au avut tendința de a-l separa pe James White de activitățile administrative de la Battle Creek. În timp ce fratele și sora White au continuat să locuiască la jumătatea drumului dintre sanatoriu și casa de editură, îi găsim adesea călătorind la mare distanță de centrul administrativ al bisericii. În verile anilor 1872 și 1873, ei au petrecut perioade de odihnă în munții din statul Colorado și, de asemenea, au stat câteva luni în California. O perioadă chiar mai lungă decât aceasta au petrecut-o pe coasta de vest, în anul 1874, atunci când fratele White a început să publice Semnele timpului. Astfel, alții au fost obligați de împrejurări să-și asume responsabilitățile conducerii la nivel central și lucrarea a dobândit putere.3M 3.3

Această perioadă a fost una dificilă și pentru că, în timp ce biserica își căuta drumul în privința conducerii și a organizării, unii erau înclinați să accentueze în mod nepotrivit independența individuală și se aflau în pericolul de a repeta experiența lui Core, Datan și Abiram, care se răzvrătiseră împotriva autorității constituite. În volumul 3 sunt presărate sfaturi legate de aceste experiențe, oferind o influență fermă, călăuzitoare. Din loc în loc sunt enunțate, în declarații magistrale, unele dintre marile principii de organizare și de conducere.3M 4.1

Perioada de trei ani, cât a durat scrierea acestui volum, a fost marcată, totodată, de încheierea primului deceniu de promovare și de practicare a reformei sănătății. Au fost date sfaturi pe de o parte împotriva extremelor, iar pe de altă parte împotriva indiferenței. Din nou și din nou, în articole generale și în mărturii personale, Ellen White a subliniat marile principii ale temperanței și ale unei viețuiri sănătoase, îndemnându-i pe oameni să înainteze în noua și utila lor experiență, în ceea ce privește reforma sănătății.3M 4.2

Toate acestea au așezat pietrele de temelie pentru extinderea lucrării. Tot în această perioadă, credincioșii au început să înțeleagă că lumea întreagă reprezenta câmpul lor de lucru. Era o perspectivă uluitoare, care reprezenta o adevărată provocare. Pe atunci, ei nu înțelegeau importanța micii școli a bisericii, înființate în Battle Creek de Goodloe H. Bell, un învățător cu experiență, care acceptase adventismul datorită relațiilor pe care le stabilise la sanatoriu, ca pacient. Era la începutul verii anului 1872 când el a început lucrarea în această școală. Puțin mai târziu, în același an, s-au făcut planuri pentru o școală mai avansată, care să formeze lucrători. În decembrie, când Mărturia nr. 22 a ajuns în mâinile membrilor noștri, aceștia au descoperit că ea începea cu un apel pentru a fi înființată o astfel de școală și cu instrucțiuni referitoare la modul în care ar trebui aceasta să funcționeze. Titlul articolului de treizeci de pagini care prezintă viziunea fundamentală pentru educația tinerilor este „O educație adecvată”. Cum am putea să răspândim în toată lumea mesajul nostru, dacă nu avem pastori instruiți? Cum am putea avea pastori instruiți, dacă nu avem o școală? Acordând atenție instrucțiunilor primite și răspunzând provocării prezentate atât de clar în acest volum, în paginile 131-160 (în original), pionierii noștri au pus bazele unui sistem educațional care a început cu colegiul de la Battle Creek. Clădirea principală a acestui colegiu a fost inaugurată pe 4 ianuarie 1875.3M 4.3

Doar cu câteva luni înainte de această ocazie specială, fratele John N. Andrews, unul dintre cei patru pastori aflați în conducerea bisericii, a fost trimis în Elveția, ca pionier al vestirii soliei în Europa. În sfaturile date cu câteva luni înainte de aceasta, Ellen White scrisese despre faptul că era nevoie de misionari „care să meargă în alte țări să predice adevărul cu grijă și cu prudență” — pag. 204. Odată cu plecarea fratelui Andrews, în toamna anului 1874, adventiștii de ziua a șaptea au început să-și îndrepte atenția și către alte țări.3M 5.1

Este interesantă aplicabilitatea în timp a mesajelor de instruire și de sfătuire care au ajuns până la noi peste ani. Din anul 1859, adventiștii de ziua a șaptea au făcut progrese în ceea ce privește asumarea obligațiilor pe care le au față de Dumnezeu, pe măsură ce au înțeles responsabilitatea care le revine în cadrul dăruirii sistematice; dar ei nu au înțeles de la început întru totul obligația pe care o au în privința zecimii, care reprezintă a zecea parte din venit. Atunci, în două articole așezate chiar în mijlocul volumului 3, principiul calculării zecimii a fost clarificat de mesagerul Domnului, care a scris despre „o zecime din venit” și despre cele „nouă zecimi” care rămân. De-abia în 1879 acest concept mai larg, al dăruirii sistematice, avea să devină parte integrantă din practica bisericii, dar acest pas, care a însemnat atât de mult pentru asigurarea unui venit stabil și atât de necesar pentru progresul lucrării, își are rădăcinile în sfaturile date în aceste două capitole, „Zecimi și daruri” și „Dăruirea sistematică”, publicate la începutul anului 1875. Noi înțelegem pe deplin conceptul adevăratei isprăvnicii atunci când ajungem să ne dăm seama că apelurile la dărnicie au fost plănuite de Dumnezeu nu doar pentru a se strânge bani, ci și ca un mijloc de dezvoltare și de desăvârșire a caracterului dătătorului.3M 5.2

Așa cum era de așteptat, programul evanghelistic energic a condus la conflicte cu alte grupări religioase, care deseori ne-au provocat la dezbateri și la discuții aprinse. Cu zece ani în urmă, Moses Hull, unul dintre pastorii noștri, rătăcise calea, așezându-se singur pe terenul vrăjmașului prin astfel de discuții. Acum, sfaturi repetate au oferit călăuzire, arătând pericolele și inutilitatea unor asemenea confruntări. Volumul 3 este plin de astfel de sfaturi.3M 6.1

Așadar, temele acestui volum variază de la sfaturi adresate unui fermier bogat și soției lui needucate, până la instrucțiuni și îndemnuri pentru pastori și pentru administratori. Cea mai mare parte a acestui volum o reprezintă articolele generale. Pe alocuri apar mesaje personale, publicate spre folosul tuturor, deoarece, așa cum scria Ellen White, atât de multe dintre ele au de-a face cu experiențe „care, în multe privințe, reprezintă și cazurile altora”.3M 6.2

La baza unei părți destul de extinse a acestui volum stau câteva revelații remarcabile. În această perioadă, viziunile importante au fost mai puțin frecvente, dar mai ample. Tot timpul se face referire la viziunile cuprinzătoare din 10 decembrie 1871 și din 3 ianuarie 1875. Cea din urmă este descrisă de James White într-o notă de subsol de la pagina 570 (în original). Împrejurările în care a fost primită cea dintâi vor fi descrise mai pe larg aici: Ea a fost dată la Bordoville, Vermont. Un raport al întrunirii ținute în acel loc pe 9 și pe 10 decembrie a fost trimis la Review de fratele A. C. Bourdeau, în a cărui casă s-a desfășurat aceasta. Din el aflăm că Ellen White trudise „în mod special pentru biserică”. În timpul unei adunări de seară, „le-au fost date celor prezenți mărturii speciale. Când acestea au fost acceptate și însușite [de cei cărora le erau adresate], un simțământ de lumină și de eliberare ne-a luat în stăpânire.” Duminică după-amiază, doi dintre fiii unuia dintre credincioși și soția unuia dintre aceștia au venit să-și ia rămas bun de la sora White. Ei fuseseră „într-o stare de apostazie”. Fratele Bourdeau redă un tablou plin de culoare cu privire la ceea ce a avut loc acolo:3M 6.3

„În acel moment, sora White a simțit o povară reală pentru cazurile lor și o dorință deosebită pentru salvarea lor și le-a dat învățături și îndemnuri speciale. Apoi, ea a îngenuncheat împreună cu ei și s-a rugat pentru ei cu seriozitate, cu credință și cu insistență, ca să se întoarcă la Domnul. Ei au cedat și s-au rugat, promițând că Îi vor sluji Domnului. Duhul Domnului S-a apropiat tot mai mult de ei. Sora White era într-o stare de eliberare și, în curând, pe neașteptate, a intrat în viziune. A rămas în această stare timp de cincisprezece minute.3M 7.1

Vestea s-a răspândit și, în scurt timp, casa era plină. Păcătoșii au tremurat, credincioșii au plâns, iar cei care căzuseră de la credință s-au întors la Dumnezeu. Lucrarea nu s-a limitat la cei prezenți, după cum am aflat după aceea. Unii dintre cei care rămăseseră la casele lor au fost cercetați cu putere și convinși. Ei și-au văzut propria stare așa cum nu o văzuseră niciodată până atunci. Îngerul lui Dumnezeu a zguduit locul. Timpul scurt, frica și apropierea judecății viitoare și a timpului de strâmtorare, asemănarea tot mai mare a bisericii cu lumea, lipsa de dragoste frățească și faptul că nu erau pregătiți să-L întâlnească pe Domnul au impresionat cu putere mintea tuturor.” — Review and Herald, 26 decembrie 18713M 7.2

Acesta a fost contextul în care a apărut volumul 3.3M 7.3

Administratorii publicațiilor lui Ellen G. White