Un timp de rugăciune și de laudă

Când dificultățile și încercările ne înconjoară, trebuie să fugim la Dumnezeu și să așteptăm cu încredere ajutorul Aceluia care este puternic pentru a mântui și a elibera. Dacă vrem să primim binecuvântarea lui Dumnezeu, trebuie să o cerem. Rugăciunea este o datorie și o necesitate, dar oare nu neglijăm noi lauda? Nu ar trebui să-I aducem mai des mulțumiri Dătătorului tuturor binecuvântărilor? Trebuie să cultivăm recunoștința. Ar trebui să contemplăm adesea și să ne amintim de bunătățile lui Dumnezeu, să lăudăm și să slăvim Numele Său sfânt, chiar și când trecem prin necazuri și suferințe. (…)SA2 151.2

Bunătatea plină de milă a Domnului față de noi este mare. Domnulnu-i va lăsa, nici nu-i va părăsi pe aceia care se încred în El. Dacă ne-am gândi mai puțin la încercările noastre și am vorbi mai puțin despre ele și mai mult despre mila și bunătatea lui Dumnezeu, am constata că suntem ridicați deasupra multora dintre mâhnirile și dificultățile noastre. Frații și surorile mele, voi, care simțiți că intrați pe calea întunecată și, asemenea robilor din Babilon, trebuie să atârnați harpele în ramurile salciei, haideți să facem din încercare un cântec voios. Poate că spuneți: Cum pot să cânt când în fața mea se află o perspectivă atât de întunecată, când sufletul meu este apăsat de durere și de doliu? [269] Oare necazurile pământești ne-au lipsit de Prietenul cel atotputernic pe care Îl avem în Isus? Oare nu ar trebui ca dragostea minunată a lui Dumnezeu prin darul Fiului Său iubit să fie un subiect de bucurie continuă? Când aducem cererile noastre la tronul harului, să nu uităm să aducem și imnuri de mulțumire. „Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela Mă proslăvește” (Psalmii 50,23). Atâta vreme cât Mântuitorul nostru trăiește, noi avem un motiv de a-I aduce neîncetat recunoștință și laudă. — Review and Herald, 1 noiembrie 1881SA2 151.3