“Ușa închisă” și “ușa deschisă”

În eforturile deosebite care au fost depuse pentru proclamarea soliei advente în vara lui 1844, conducătorii mișcării își văzuseră propria experiență în parabola celor zece fecioare, raportată în Matei 25. Existase “un timp de așteptare” urmat de strigarea: “Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!” La acest lucru se făcea în mod obișnuit referință cu expresia “strigătul de la miezul nopții”. În prima sa viziune, aceasta i-a fost arătată lui Ellen White ca o lumină puternică, așezată în urma adventiștilor, acolo unde începea cărarea. În parabolă, ei au citit că aceia care erau gata au intrat cu mirele la nuntă “iar ușa a fost închisă”. (Vezi Matei 25, 10.) Ei au tras concluzia că la 22 octombrie 1844 ușa îndurării a fost închisă pentru cei care nu au primit solia ce fusese vestită pe o scară așa de largă. Câțiva ani mai târziu, Ellen White a scris despre aceasta:ST xxvii.2

“După trecerea timpului când Mântuitorul a fost așteptat, ei [credincioșii adventiști] tot mai credeau că venirea Sa era aproape. Ei susțineau că ajunseseră la o criză serioasă și că lucrarea lui Hristos, ca Mijlocitor al omului înaintea lui Dumnezeu, încetase. Socoteau că Biblia învață că timpul de har al omului avea să se încheie cu puțin înainte de venirea reală a Domnului pe norii cerului. Acest lucru părea evident din acele texte biblice care arată spre un timp când oamenii vor căuta, vor bate și vor striga la ușa milei, dar ea nu se va mai deschide. Și mai exista o nedumerire cu privire la data la care așteptaseră venirea lui Hristos: dacă aceasta n-ar marca mai degrabă începutul acestei perioade care urma să preceadă imediat revenirea Sa. Dând avertizarea că judecata este aproape, ei simțeau că lucrarea pentru lume fusese îndeplinită și se eliberaseră de povara de pe suflet pentru mântuirea păcătoșilor în timp ce batjocurile răutăcioase și hulitoare ale celor nelegiuiți li se părea a fi o altă dovadă că Duhul lui Dumnezeu fusese retras de la aceia care lepădaseră mila Sa. Toate acestea i-au întărit în credința că harul fusese închis sau, așa cum se exprimau ei atunci, ‘ușa milei se închisese’.” — The Great Controversy, 429.ST xxvii.3

Apoi Ellen White continuă să arate cum a început să se facă lumină în această privință:ST xxviii.1

“Dar o dată cu cercetarea problemei sanctuarului a venit o lumină mai clară. Au văzut că fuseseră corecți în credința că sfârșitul celor 2300 de zile, în anul 1844, marca o criză importantă. Dar în timp ce era adevărat că ușa nădejdii și a harului prin care oamenii au avut intrare la Dumnezeu timp de 18 secole se închisese, a fost deschisă o altă ușă, iar iertarea păcatelor a fost oferită oamenilor prin mijlocirea lui Hristos în Locul Preasfânt. O parte a slujirii Sale se încheiase numai pentru a face loc alteia. Mai era încă ‘o ușă deschisă’ către Sanctuarul ceresc unde Hristos slujea în favoarea păcătosului.ST xxviii.2

Acum au înțeles aplicarea acelor cuvinte ale Mântuitorului din Apocalipsa, adresate bisericii chiar pentru vremea aceea: ‘Iată ce zice Cel Sfânt, cel Adevărat, Cel ce ține cheia lui David, Cel ce deschide, și nimeni nu va închide, Cel ce închide și nimeni nu va deschide: “Știu faptele tale: iată ți-am pus înainte o ușă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide”.’ (Apocalipsa 3, 7.8)ST xxviii.3

Aceia care Îl urmează pe Isus prin credință în marea lucrare de ispășire sunt cei care primesc binefacerile mijlocirii Sale în favoarea lor, în timp ce aceia care leapădă lumina care scoate în evidență această lucrare de slujire nu sunt ajutați prin ea.” — Ibid., 429, 430.ST xxix.1