Apendice

13-20: “Prima mea viziune” — Cele prezentate în acest capitol au fost publicate prima dată de editorul de la Day-Star, la data de 24 ianuarie 1846, ca “O scrisoare de la sora Harmon”, datată “Portland, Maine, 20 decembrie 1845”. A văzut din nou lumina tiparului în 1846, 1847 și 1851 sub titlul “Către rămășița risipită între popoare”. Titlul de față i-a fost dat în 1882, cu ocazia retipăririi Experiențelor și viziunilor.ST 297.1

Descrieri autobiografice detaliate — așa cum au fost publicate în 1860 și 1885 — prezintă ceea ce aici par să fie două viziuni distincte. Vezi “Prima mea viziune” în Daruri spirituale 2:30-35; Mărturii pentru comunitate 1:58-61; și “Viziunea despre pământul cel nou”, în Daruri spirituale 2:52-55; Mărturii pentru comunitate 1:67-70.ST 297.2

15-20: Zugrăvirea unor evenimente viitoare — Când Ellen White a descris ceea ce i-a descoperit Dumnezeu despre evenimentele viitoare, ea a făcut uneori acest lucru ca o persoană care participa la aceste evenimente, fie că erau în trecut, în prezent sau viitor. Ca răspuns legat de starea în care se afla când era în viziune, E. White a scris:ST 297.3

“Când Domnul consideră potrivit să-mi dea o viziune, sunt luată în prezența lui Isus și a îngerilor și sunt cu totul absentă față de lucrurile pământești. [...] Atenția îmi este adesea îndreptată către scenele care se petrec pe pământ. Uneori sunt purtată mult înainte, în viitor, și mi se arată ce are să se întâmple. Apoi îmi sunt iarăși arătate lucruri așa cum au avut ele loc în trecut.” — Spiritual Gifts 2:292ST 297.4

Ellen White, ea însăși adventistă, a scris ca una care a văzut și a auzit ceea ce încă nu s-a întâmplat; de exemplu, în Scrieri timpurii:ST 297.5

“La scurtă vreme, am auzit vocea lui Dumnezeu, asemenea unor ape multe, care ne-a spus ziua și ceasul venirii lui Isus”. — 15.ST 297.6

“Am intrat împreună în nor și am urcat timp de șapte zile până la marea de cristal, când Isus ne-a adus cununile și ni le-a pus pe frunte cu propria Sa mână, cea dreaptă”. — 16.ST 297.7

“Am pătruns cu toții și am simțit că aveam tot dreptul să fim în cetate”.ST 297.8

“Acolo am văzut pomul vieții și scaunul de domnie al lui Dumnezeu”.ST 297.9

“Cu Isus în frunte, am coborât cu toții din cetate înapoi pe acest pământ”. — 17.ST 297.10

“Iar când eram pe punctul să intrăm în templul cel sfânt....”ST 297.11

“Nu pot să descriu lucrurile minunate pe care le-am văzut acolo”. — 19.ST 297.12

După viziune, Ellen White putea să-și aducă aminte multe din cele care-i fuseseră arătate, dar nu-și putea aminti ceea ce era secret și nu trebuia descoperit. Ca o parte a scenei care urmează să aibă loc când poporul lui Dumnezeu va fi izbăvit ( 285), ea a auzit anunțându-se “ziua și ceasul venirii lui Isus”. (15; vezi, de asemenea, 34.) Dar despre aceasta a scris mai târziu: “Nu cunosc absolut deloc timpul rostit de Dumnezeu. Am auzit cum a fost vestit ceasul, dar nu mi-am mai amintit acea oră după ce am ieșit din viziune. Pe dinaintea mea au trecut scene solemne, deosebit de interesante — cum nici o limbă nu le-ar putea descrie. Totul era pentru mine asemenea unei realități vii.” Ellen G. White, Scrisoarea 38, din 1888, publicată în Selected Messages 1:76.ST 297.13

Faptul că ea părea să participe la anumite evenimente nu oferea nici o garanție că va participa efectiv și atunci când vor avea loc evenimentele respective.ST 298.1

17: Frații Fitch și Stockman — Relatând prima sa viziune, Ellen White amintește de “frații Fitch și Stockman” ca bărbați pe care i-a întâlnit și cu care a conversat în Noul Ierusalim. Amândoi fuseseră pastori pe care Ellen White îi cunoscuse și cu care lucrase activ în vestirea soliei așteptatei veniri a lui Hristos, dar care muriseră la scurt timp după dezamăgirea de la 22 octombrie 1844.ST 298.2

Charles Fitch, un pastor presbiterian, a acceptat mesajul advent citind prelegerile lui William Miller și întâlnindu-l pe Josiah Litch. S-a aruncat cu toată inima în lucrarea de vestire a așteptatei veniri a lui Hristos la încheierea perioadei profetice a celor 2300 de ani și a devenit un lider important în Marea Trezire Adventă. În 1842, el a conceput schema profetică ce a fost folosită cu atâta eficiență și la care se face referință la pagina 74 a Scrierilor Timpurii. El a murit cu ceva mai bine de o săptămână înainte de 22 octombrie 1844. Moartea lui a survenit în urma expunerii prelungite la frig, când a oficiat trei servicii de botez într-o zi rece de toamnă. (Vezi Credința profetică a părinților noștri, 4, 533-545)ST 298.3

Levi F. Stockman era un tânăr pastor metodist din statul Maine care, în 1842, împreună cu alți circa treizeci de pastori metodiști au îmbrățișat și au început să propovăduiască cea de-a doua venire a lui Hristos. El lucra în Portland, Maine când, în 1843, sănătatea i-a fost afectată. La 25 iunie 1844 a murit de tuberculoză. La el a mers Ellen White, când era fată, pentru a primi un sfat când era descurajată. Dumnezeu i-a vorbit în două vise. (Vezi Scrieri timpurii, 12, 78-81; Credința profetică a părinților noștri 4, 780-782)ST 298.4

21: Mesmerismul — Pentru a-și justifica împotrivirea, unii dușmani de la început ai viziunilor au sugerat că experiența lui Ellen White venea din mesmerism, un fenomen cunoscut astăzi prin numele de hipnoză. Hipnoza este o stare care se aseamănă cu somnul, indusă prin puterea de sugestie, subiectul hipnotizat raportându-se la cel care i-a provocat această stare și răspunzând la sugestiile lui. Cu toate acestea, după cum povestește Ellen White aici, când un doctor care practica mesmerismul a încercat să o hipnotizeze, acesta a fost neputincios în prezența ei.ST 298.5

În experiența sa timpurie, Ellen White a fost avertizată de primejdiile reprezentate de hipnoză și, mai târziu, într-o serie de ocazii, a primit instrucțiuni în această privință. Ellen White a dat avertismente privind pericolele grave care însoțesc orice practică prin care o minte capătă controlul asupra alteia. (Vezi Divina vindecare, 242-244; Lucrarea medicală, 110-112; Selected Messages 2:349, 350, 353)ST 298.6

33: Adventiștii nominali (cu numele) — Cei care s-au alăturat la vestirea primei și celei de-a doua solii îngerești, dar care au respins solia celui de-al treilea înger cu adevărul său despre Sabat sunt numiți de Ellen White “adventiști nominali” sau cei care “resping adevărul prezent” (69) și, de asemenea, “diferitele grupări ale așa-zișilor credincioși adventiști” (124). În literatura noastră de început, acești oameni erau numiți și “adventiști de ziua întâi”.ST 299.1

Un mare număr de creștini au fost dezamăgiți în toamna lui 1844 când Hristos nu a venit, așa cum se așteptau ei. Adventiștii s-au scindat în mai multe grupuri, ai căror supraviețuitori compun astăzi Biserica Creștină Adventistă, un grup mic, și Adventiștii de Ziua a șaptea.ST 299.2

Foarte puțini dintre adventiști și-au păstrat încrederea în împlinirea profeției de la 1844; cei care au făcut-o însă, au pășit cu adevărat înainte în solia celui de-al treilea înger, cu al ei Sabat al zilei a șaptea. Despre experiența acelei perioade critice, Ellen White a scris mai târziu:ST 299.3

“Dacă adventiștii, după marea dezamăgire de la 1844, și-ar fi păstrat cu putere credința și ar fi mers înainte în unitate în providența deschizătoare de drumuri a lui Dumnezeu, primind solia celui de-al treilea înger și vestind-o lumii în puterea Duhului Sfânt, ei ar fi văzut mântuirea lui Dumnezeu, Domnul ar fi lucrat cu putere, alăturându-Se eforturilor lor, lucrarea ar fi fost sfârșită și Hristos ar fi venit până acum pentru a-i primi pe cei din poporul Lui în vederea răsplătirii lor.ST 299.4

Dar în perioada de îndoială și nesiguranță care a urmat dezamăgirii, mulți dintre credincioșii adventiști au renunțat la credința pe care o aveau. Au venit între ei dezbinările și disensiunile. Cu vocea și cu tocul, cei mai mulți s-au împotrivit celor puțini, care, mergând în providența lui Dumnezeu, au primit reforma Sabatului și au început să vestească solia celui de-al treilea înger. Mulți dintre cei care ar fi trebuit să-și consacre timpul și talentele scopului unic de a trâmbița avertizarea adresată lumii erau absorbiți de lupta împotriva Sabatului și, în consecință, energia apărătorilor lui era în mod inutil folosită în încercările de a răspunde acestor împotrivitori și de a apăra adevărul. În acest fel, lucrarea era împiedicată și lumea a fost lăsată în întuneric. Dacă întregul corp adventist s-ar fi unit pe temelia poruncilor lui Dumnezeu și a credinței lui Isus, istoria noastră ar fi fost total diferită!” — Selected Messages 1:68.ST 299.5

42-45: Ușa deschisă și cea închisă — Când Ellen White a comentat, în Tragedia veacurilor, Marea Mișcare Adventă și dezamăgirea de la 22 octombrie 1844, și s-a referit la pozițiile luate imediat după Dezamăgire, ea menționează concluzia inevitabilă care s-a tras la scurtă vreme, că “ușa milei a fost închisă”. Dar, așa cum declară Ellen White, “o dată cu cercetarea chestiunii Sanctuarului a venit o lumină mai clară”. Vezi “Prolog istoric” în acest volum și Tragedia veacurilor, 429 și întreg capitolul intitulat “În Sfânta Sfintelor”, paginile 423-432.ST 299.6

Referindu-se la modul în care s-a raportat la această chestiune, chiar ea a scris în 1874 că “n-a avut niciodată o viziune în care să se descopere că nu va mai fi convertit nici un păcătos”. Și nici nu a dat vreodată o învățătură care să susțină așa ceva. “Lumina pe care mi-a dat-o Dumnezeu”, a scris Ellen White cu altă ocazie, “a fost aceea care a îndreptat greșeala pe care o făcusem și ne-a făcut în stare să vedem poziția cea corectă”. (Selected Messages 1:74, 63.)ST 300.1

43, 44 și 86: Ciocăniturile misterioase din New York și Ciocăniturile din Rochester — Aici se face aluzie la întâmplările care se leagă de începuturile spiritismului modern. În 1848, s-au făcut auzite ciocănituri misterioase în casa familiei Fox din Hydesville, o comunitate aflată la treizeci și cinci de mile la est de orașul Rochester, New York. Într-o vreme în care existau diferite ipoteze în ce privește cauza ciocăniturilor, Ellen White a anunțat, în baza autorității viziunii ce-i fusese dată, că ele erau o manifestare a spiritismului, că acest fenomen se va dezvolta rapid și că, în numele religiei, va câștiga popularitate și va înșela o mulțime de oameni, ajungând în zilele din urmă să fie capodopera amăgirii concepute de Satana.ST 300.2

50: Soli fără o solie — Această expresie apare într-o relatare a unei viziuni date lui Ellen White la 26 ianuarie 1850. La această dată, adventiștii păzitori ai Sabatului nu aveau nici o organizație bisericească. Aproape toți se temeau că orice tip de organizație avea să aducă formalismul printre credincioși. Însă o dată cu scurgerea timpului, elemente ale discordiei și-au făcut loc în rândurile lor. Din partea lui Ellen White au venit mesaje de avertizare, iar adventiștii de ziua șaptea au fost conduși pas cu pas să adopte formele organizării bisericești. Ca rezultat, grupurile de credincioși au fost sudate laolaltă mai strâns decât vreodată înainte; s-a conceput o modalitate prin care să se facă recunoașterea pastorilor care făceau dovada că puteau predica solia și o puteau apăra cu viața proprie; s-au luat măsuri pentru a-i exclude pe cei care predicau rătăcirile sub pretextul că propovăduiesc adevărul. Vezi “Prolog istoric”.ST 300.3

61, 62: Unitatea păstorilor — Vezi nota pentru 50, Soli fără o solie.ST 300.4

75: Datoria de a merge la Ierusalimul istoric — Ellen White se referă la părerile greșite pe care le susțineau atunci un număr foarte mic de persoane. În anul ce a urmat, în numărul din 7 octombrie 1851 al publicației Review and Herald, James White scrie despre “părerile nefolositoare și aducătoare de tulburări legate de Ierusalimul cel vechi și iudei etc., care se vehiculează astăzi” și despre “noțiunile ciudate pe care le-au îmbrățișat unii, și anume că sfinții trebuie să meargă acum la Ierusalimul istoric etc., etc.”ST 300.5

77: Editorul lui Day-Star — Enoch Jacobs locuia în Cincinnati, Ohio și publica Day-Star, unul din primele jurnale care vesteau cea de-a doua venire a lui Hristos. Lui Enoch Jacobs i-a trimis Ellen Harmon în decembrie 1845 o relatare a primei sale viziuni, sperând să-l întărească și să-l stabilizeze. Ea observase că acesta oscila în încrederea pe care o avea în ce privește conducerea lui Dumnezeu în experiența adventă. În Day-Star a publicat editorul prima viziune a lui Ellen White, în numărul din 24 ianuarie 1846. Într-un număr special al acestui jurnal, Day-Star Extra, din 7 februarie 1846, a fost publicat articolul memorabil despre Sanctuarul ceresc și curățirea lui, pregătit de Hiram Edson, Dr. Hahn și O. R. L. Crozier. Acesta a expus învățătura Scripturii referitoare la slujba Domnului Hristos din Sfânta Sfintelor a Sanctuarului ceresc începând cu data de 22 octombrie 1844. Tot în acest jurnal, a fost publicat la 14 martie 1846 un al doilea comunicat scris de Ellen Harmon. (Vezi Scrieri timpurii, 32-35.) Nota din paragraful în discuție este făcută referitor la opinii ulterioare pe care le-a susținut Enoch Jacobs și amăgirile spiritiste pe care le-a îmbrățișat.ST 301.1

86: Vezi nota din Apendice pentru 43, 44.ST 301.2

89: Thomas Paine — Scrierile lui Thomas Paine au fost bine cunoscute și larg citite în Statele Unite în anii 1840. Cartea lui, Era rațiunii a fost o lucrare deistă și a adus prejudicii credinței și practicii creștine. Cartea începea cu cuvintele: “Cred într-un singur Dumnezeu și nimic mai mult”. Paine nu avea deloc credință în Hristos și a fost folosit cu succes de către Satana în atacurile lui împotriva bisericii. Așa cum a indicat Ellen White, dacă un om ca Paine ar putea găsi intrare în cer și ar fi foarte onorat acolo, atunci orice păcătos ar putea fi admis acolo fără o schimbare a vieții și fără credință în Isus Hristos. Ea a demascat această rătăcire într-un limbaj vehement și a arătat cât de irațional este spiritismul.ST 301.3

101: Perfecționismul — Unii adventiști de la început, imediat după experiența de la 1844, s-au rătăcit de Dumnezeu și au alunecat pe panta fanatismului. Ellen White i-a înfruntat pe acești extremiști cu un “așa zice Domnul”. Ea i-a mustrat pe cei care propovăduiau o stare de perfecțiune în trup, datorită căreia nu mai puteau păcătui. Despre astfel de persoane, Ellen White a scris mai târziu:ST 301.4

“Ei au susținut că persoanele sfințite nu pot păcătui, iar acest lucru a dus în mod firesc la credința că afecțiunea și dorințele celor sfințiți erau întotdeauna corecte și niciodată în primejdia de a-i conduce la păcat. Conducându-se după aceste sofisme, ei practicau păcatele cele mai rele — sub haina presupusei sfințenii, — și prin influența lor amăgitoare, hipnotică, câștigau o putere stranie asupra unora dintre cei cu care se întovărășeau, care nu vedeau răul din aceste teorii seducătoare și frumoase numai în aparență....ST 301.5

Amăgirile acestor învățători mincinoși au fost prezentate cu claritate înaintea mea și am văzut raportul înfricoșător care era scris împotriva lor în cartea rapoartelor și vina îngrozitoare care stătea asupră-le pentru a fi mărturisit sfințenia desăvârșită în timp ce faptele lor de zi cu zi erau jignitoare înaintea lui Dumnezeu.” — Schițe din viața mea, 83, 84.ST 301.6

116, 117: Cina Domnului; Femeile spălând picioarele bărbaților și Sărutarea sfântă — Pionierii Bisericii Adventiste de Ziua a șaptea, acceptând adevărul despre Sabat, s-au apucat cu o mare hotărâre să urmeze Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare amănunt al său, fiind atenți în același timp să se protejeze împotriva interpretărilor sucite date de unii Cuvântului și de orice extremă sau fanatism. Ei au văzut cu claritate privilegiile și obligațiile Cinei Domnului, stabilite pentru biserica Domnului nostru. S-au ridicat niște întrebări legate de spălarea picioarelor și sărutarea sfântă. În această viziune, Domnul a clarificat anumite puncte delicate, care urmau să călăuzească și să protejeze biserica în formare.ST 302.1

Cât despre chestiunea frecvenței cu care ar trebui să se împlinească ritualurile sfinte, unii au insistat pentru o dată pe an; dar a fost dată instrucțiunea ca Cina Domnului să fie luată mai des. Astăzi, biserica urmează planul de înfăptuire a ceremonialelor de patru ori pe an.ST 302.2

Au fost date sfaturi privitoare la spălarea picioarelor. Se pare că au fost diferențe de opinii privind procedura care ar trebui urmată. Unii acționaseră fără înțelepciune și rezultatul fusese “confuzia”. S-a dat sfatul ca aceste ceremonii să fie împlinite cu grijă și cumpătare, într-un asemenea mod, încât să nu se stârnească prejudecățile. Au existat ceva întrebări legate de spălarea picioarelor bărbaților de către femei și invers. În acest punct, Ellen White a adus mărturia Scripturii care indica faptul că se cuvenea ca o femeie — desigur, în anumite condiții — să spele picioarele unui bărbat, dar a dat sfatul ca un bărbat să nu spele picioarele unei femei.ST 302.3

În privința sărutării sfinte, Comentariile Biblice AZȘ declară:ST 302.4

“Mai cu seamă în Orient, sărutarea era un mod obișnuit de a exprima dragostea și prietenia în salut. (Vezi Luca 7, 45; Faptele Apostolilor 20, 37.) ‘Sărutarea sfântă’ sau ‘sărutarea de dragoste’ (1 Petru 5, 14) reprezenta un simbol al afecțiunii creștine. Se pare că devenise un obicei la primii creștini să împărtășească acest salut la vremea Cinei Domnului. (Prima apologie a lui Iustin Martirul, 65.) Scrieri de mai târziu arată că nu era un obicei acela de a da o ‘sărutare sfântă’ cuiva de sex opus. (Apostolic Constitutions, ii. 57; viii. 11)” — Comentarii Biblice AZȘ 7:257, 258.ST 302.5

Printre primii adventiști păzitori ai Sabatului era obiceiul de a folosi reciproc o sărutare sfântă cu ocazia ceremonialului umilinței. Nu se face nici o referință privind faptul că este evident nepotrivit să se schimbe sărutări sfinte între bărbați și femei, dar există un apel adresat tuturor de a ne feri de orice se pare că ar fi rău.ST 302.6

118: A face zgomot — Năvodul Evangheliei prinde în el tot felul de oameni. Erau unii care simțeau că experiența lor religioasă nu era veritabilă, dacă nu era însoțită de strigăte zgomotoase, “demonstrative” de laudă la adresa lui Dumnezeu, de rugăciuni lungi și pasionale, de “amin-uri” însuflețite. Și în acest punct, iarăși, bisericii i s-a dat în experiența ei de la început o notă de avertizare, care făcea apel la bun-simț și solemnitate în actul închinării.ST 302.7

229-232: William Miller — William Miller este amintit adesea în notele referitoare la Marea Trezire Adventă din America în anii 1830 și 1840. În cartea Tragedia veacurilor este consacrat un capitol întreg vieții și slujbei lui William Miller, sub titlul “Un reformator american”. ( 317-342.) William Miller s-a născut în Pittsfield, Massachusetts, în 1782 și a murit în Low Hampton, New York, în 1849. Când avea vârsta de patru ani, familia lui s-a mutat în Low Hampton, New York, lângă lacul Champlain și a crescut la o fermă de frontieră. A fost întotdeauna studios și un cititor atent. A devenit un lider în comunitatea sa. În 1816 a început să facă un studiu atent al Cuvântului lui Dumnezeu și studiul său l-a condus la marile profeții legate de timp și la acelea care vorbeau despre cel de-al doilea advent. El a tras concluzia că a doua venire a lui Hristos era aproape. Revăzându-și părerile la care ajunsese în mai mulți ani și verificând corectitudinea și siguranța pe care o prezentau, el a răspuns unei invitații de a-și prezenta public opiniile despre profeții, în prima parte a lunii august 1831. Din acel moment, timpul său a fost devotat în mare măsură vestirii soliei advente. La timpul potrivit, i s-au alăturat sute de alți pastori protestanți care au participat la Marea Trezire Adventă din anii 1840.ST 303.1

La vremea dezamăgirii de la 22 octombrie 1844, Miller era epuizat și bolnav. Depindea mai ales de tinerii săi tovarăși care fuseseră alături de el în vestirea soliei advente. Aceștia l-au convins să respingă adevărul despre Sabat când acesta a intrat în atenția sa curând după Dezamăgire. Pentru acest lucru, nu William Miller, ci ei vor fi considerați răspunzători. Ellen White scrie despre această experiență la pagina 258 și ne asigură că Miller se va afla printre aceia care vor fi chemați din mormintele lor la sunetul dat de ultima trâmbiță.ST 303.2

232-240, 254-258: Soliile celor trei îngeri din Apocalipsa 14 — Într-o serie de trei capitole, care încep la 32, Ellen White pune în discuție prima, cea de-a doua și cea de-a treia solie îngerească. Ea scria pentru aceia care, alături de ea, trecuseră prin Marea Trezire Adventă și prin dezamăgirile din primăvara și toamna anului 1844. Nu s-a ocupat de explicarea acestor solii, presupunând că cititorii ei aveau o cunoștință deplină a acestei experiențe. A prezentat ceea ce, în lumina experienței lor, avea să aducă înțelegere și curaj tovarășilor săi credincioși. Trebuie să revenim la cartea sa Tragedia veacurilor pentru a avea o descriere detaliată a poverii acestor solii. Solia primului înger a făcut să răsune avertizarea despre apropierea ceasului judecății lui Dumnezeu. Vezi Tragedia veacurilor, capitolele “Vestitorii dimineții”, 299-316, “Un reformator american”, 317-342 și “O mare redeșteptare religioasă”, 355-374. Pentru prezentarea soliei celui de-al doilea înger vezi capitolul “Avertizarea respinsă”, începând cu 375. Relatarea despre Dezamăgire este prezentată în capitolele “Profeții împlinite”, 391-408, “Ce este Sanctuarul?” 409-422, “În Sfânta Sfintelor”, 423-432. Solia celui de-al treilea înger este expusă în capitolul “Legea lui Dumnezeu, de neschimbat”, 433-450 și “O lucrare de reformă”, 451-460.ST 303.3

238: Încheierea soliei celui de-al doilea înger — Când înțelegem cu claritate că soliile primului, celui de-al doilea și celui de-al treilea înger sunt mesaje care își găsesc aplicabilitatea în zilele noastre, recunoaștem, de asemenea, că în prima fază a vestirii ei, declarația primei solii îngerești că “a sosit ceasul judecății lui Dumnezeu” este legată de vestirea așteptatei veniri a lui Hristos în 1830 și în prima parte a deceniului următor. Cea de-a doua solie îngerească a răsunat inițial la începutul verii anului 1844, prin apelul făcut către credincioșii adventiști ca să iasă din bisericile cu numele care respinseseră vestirea primei solii îngerești. Și câtă vreme este adevărat că a doua solie îngerească este în continuare adevăr prezent, a existat o încheiere culminantă a celei de-a doua solii îngerești imediat după 22 octombrie 1844. Când soliile celor trei îngeri vin cu putere înaintea lumii, chiar înainte de cea de-a doua venire a lui Hristos, îngerul din Apocalipsa 18, 1 se alătură în vestirea mesajului celui de-al doilea înger, că “a căzut Babilonul”, “ieșiți din ea poporul Meu”. Vezi capitolul “Ultima avertizare” din Tragedia veacurilor, 603-612.ST 304.1

254: Vezi nota din Apendice pentru paginile 232-240.ST 304.2

276: Sclavi și stăpâni de sclavi — Conform Apocalipsei 6, 15.16, va exista sclavie la cea de-a doua venire a lui Hristos. Aici găsim cuvintele “slobozi și robi”. Declarația lui Ellen White, pe care o avem în discuție indică faptul că i s-a arătat în viziune sclavul și stăpânul de sclavi la cea de-a doua venire a lui Hristos. În aceasta, Ellen White este în perfectă armonie cu Biblia. Atât lui Ioan, cât și lui Ellen White li s-au arătat stări de lucruri care vor exista la cea de-a doua venire a Domnului nostru. Și câtă vreme nu se poate nega faptul că sclavii de culoare din Statele Unite au fost eliberați prin Proclamația pentru eliberarea sclavilor , care a intrat în vigoare la șase ani după scrierea declarației în discuție, nu este mai puțin adevărat că mesajul nu este invalidat, căci în zilele noastre, în diferite părți ale lumii, există milioane de bărbați și femei într-o stare de principiu sau chiar reală de sclavie. Nu este posibil să fie judecată o profeție despre viitor până nu ajungem în vremea împlinirii acelei profeții.ST 304.3