Izbucnirea furtunii

În ziua a opta, însă, cerurile s-au întunecat. Zgomotul tunetelor și lumina strălucitoare a fulgerelor a început să-i îngrozească pe oameni și pe animale. Ploaia cădea din norii de deasupra lor. Niciodată nu mai văzuseră așa ceva și curajul a început să le slăbească de spaimă. Animalele umblau de colo colo în cea mai sălbatică teroare, iar glasurile lor discordante păreau să-și plângă propriul destin și pe acela al oamenilor. Violența furtunii a crescut până când apele păreau să curgă din cer ca niște cascade. Malurile râurilor s-au prăbușit, iar apele s-au revărsat peste câmpii. S-au deschis și izvoarele adâncului celui mare. Jeturi de apă țâșneau din pământ cu o forță de nedescris, aruncând la sute de metri în aer stânci masive care apoi, în căderea lor, se îngropau adânc în pământ.IM 66.2

Pentru prima oară priveau oamenii distrugerea lucrării mâinilor lor. Clădirile lor splendide, grădinile și livezile frumos amenajate, unde își așezaseră idolii, erau nimicite de fulgere din cer. Ruinele lor erau răspândite pretutindeni. În livezi, ei își înălțaseră altare închinate idolilor lor, pe care aduceau jertfe omenești. Dumnezeu le detesta și, în mânia Lui, le-a dărâmat în fața lor, iar ei au fost făcuți să tremure înaintea viului Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, și au fost făcuți să știe că distrugerea le-au adus-o urâciunile și îngrozitoarele lor jertfe idolatre.IM 67.1

Violența furtunii creștea și lupta fenomenelor naturii se amesteca cu vaietele oamenilor care disprețuiseră autoritatea lui Dumnezeu. Copaci, clădiri și stânci erau aruncate în toate direcțiile. Groaza oamenilor și a animalelor nu putea fi descrisă. Însuși Satana, care era constrâns să fie în mijlocul elementelor dezlănțuite, se temea pentru propria-i existență. El se bucurase să conducă un neam atât de puternic și dorise ca ei să trăiască practicându-și urâciunile și răzvrătindu-se și mai mult împotriva Dumnezeului cerului. Satana rostea blesteme la adresa lui Dumnezeu, acuzându-L de nedreptate și cruzime. Mulți oameni, ca și Satana, Îl huleau pe Dumnezeu și, dacă și-ar fi putut duce până la capăt răzvrătirea, L-ar fi doborât de pe tronul Său de dreptate.IM 67.2

În timp ce mulți Îl blestemau și Îl huleau pe Creatorul lor, alții, înnebuniți de spaimă, își întindeau mâinile spre corabie, implorând să fie primiți în ea. Acest lucru, însă, era imposibil. Dumnezeu închisese ușa, singura intrare, iar Noe a rămas înăuntru și nelegiuiții afară. Numai El putea deschide ușa. Ei erau constrânși să recunoască existența unui Dumnezeu viu, mai puternic decât omul, pe care Îl sfidaseră și Îl huliseră. Îl chemau stăruitor, dar urechea Lui nu era deschisă la strigătul lor. În disperarea lor, unii au căutat să pătrundă cu forța în corabie, dar acea construcție solidă a rezistat la toate eforturile lor. Unii s-au agățat de ea până când au fost luați de talazurile înfuriate sau smulși de pietre și pomi ce erau aruncați în toate părțile.IM 67.3

Cei care disprețuiseră avertizarea lui Noe și îl batjocoriseră pe acel credincios predicator al neprihănirii s-au pocăit prea târziu de necredința lor. Corabia era foarte clătinată și zguduită. Animalele dinăuntru își exprimau spaima grozavă prin tot felul de zgomote; totuși, în mijlocul tuturor elementelor descătușate, al valurilor și al pietrelor și copacilor aruncați, corabia plutea în siguranță. Îngeri care excelau în tărie o călăuzeau și o păzeau de rău. Păzirea ei în fiecare clipă din cele patruzeci de zile și nopți, în timpul acelei furtuni îngrozitoare, a fost o minune a Celui atotputernic.IM 68.1

Animalele expuse intemperiilor alergau la oameni, alegând prezența lor ca și când ar fi așteptat ajutor de la ei. Unii s-au legat pe sine și pe copiii lor de aceste animale puternice, știind că ele vor lupta pentru viață și se vor cățăra pe locurile cele mai înalte ca să scape de apele în creștere. Furtuna nu și-a domolit furia, iar apele creșteau mai repede decât la început. Unii s-au agățat de copacii falnici de pe cele mai mari înălțimi, dar aceștia erau smulși din rădăcini și purtați cu violență prin aer, ca și când ar fi fost azvârliți cu mânie, împreună cu pietre și pământ, în valurile umflate și clocotitoare. Ființe omenești și animale luptau să-și păstreze poziția pe cele mai mari înălțimi, până când toți au fost aruncați împreună în apele înspumate, care aproape ajungeau la locurile cele mai înalte. Până la urmă, apa a ajuns și la aceste locuri, iar oamenii și animalele deopotrivă au pierit în potop.IM 68.2

Noe și familia lui urmăreau cu nerăbdare scăderea apelor și doreau să se întoarcă pe pământ. Noe a trimis un corb care a plecat și s-a întors, dar nu i-a adus informația dorită. A trimis apoi un porumbel care, neavând unde să se odihnească, s-a întors la corabie. După șapte zile, porumbelul a fost trimis din nou, iar când au văzut frunza de măslin în ciocul lui, familia celor opt, care fuseseră închiși în arcă atât de mult timp, s-a bucurat foarte mult.IM 69.1

Din nou un înger a coborât și a deschis ușa corăbiei. Noe putea să ia capacul de deasupra, dar nu putea deschide ușa pe care o închisese Dumnezeu. Dumnezeu i-a vorbit prin îngerul care a deschis-o și a invitat familia să iasă și să scoată afară cu ei toate făpturile vii.IM 69.2