Călătoria

În după-amiaza zilei de 10 iunie 1878, am plecat din San Francisco, călătorind cu vaporul spre Oregon, în compania unei prietene și a fratelui J. N. Loughborough. Căpitanul Conner, care conducea acest vapor splendid, era foarte amabil cu pasagerii săi. Când am trecut prin Golden Gate, intrând în plin ocean, vremea era foarte aspră. Vântul ne era potrivnic și vaporul se legăna înspăimântător, iar oceanul era agitat din cauza furiei vântului. Am privit cerul înnorat, valurile furioase, care se ridicau ca niște munți, și stropii care reflectau culorile curcubeului. Priveliștea era de o măreție înfiorătoare, iar eu contemplam plină de uimire tainele adâncului. Este teribil în furia lui. Valurile mărețe se înălțau cu un zgomot puternic și apoi se retrăgeau cu suspine tăcute, creând o scenă de o frumusețe plină de fiori. Am putut vedea manifestarea puterii lui Dumnezeu în mișcarea neliniștită a apelor zbuciumate sub loviturile nemiloase ale vântului, care ridica valurile la mari înălțimi, ca și când ar fi fost cuprinse de convulsii și de agonie.SVM 229.3

În timp ce mă uitam la crestele albe ale talazurilor furioase, mi-am amintit de acea întâmplare din viața lui Hristos, când ucenicii, ascultând de porunca Domnului lor, s-au urcat în corăbii pentru a traversa marea.SVM 230.1

Deși aproape toți pasagerii se retrăseseră în cabine, eu am continuat să rămân pe punte. Căpitanul mi-a oferit un scaun și pături, ca să fiu protejată de aerul rece. Am știut că, dacă aș fi mers în cabină, m-aș fi îmbolnăvit. Sosise noaptea. Întunericul se așternuse peste mare, iar valurile se izbeau de vaporul nostru cu o forță înspăimântătoare. În fața apelor nemiloase, vaporul acela mare era doar un fulg, dar îngerii cerești, care erau la dispoziția lui Dumnezeu pentru a îndeplini poruncile Lui, îl păzeau, ocrotindu-l în drumul său. Dacă nu ar fi fost așa, am fi putut fi înghițiți de ape în orice clipă, fără să rămână vreo urmă din acel vapor splendid. Dar Dumnezeu, care hrănește vrăbiile și știe și numărul firelor de păr din capul nostru, nu avea să ne uite.SVM 230.2

În ultima seară petrecută pe vapor, am simțit o mulțumire profundă față de Tatăl meu ceresc. În acel loc, am învățat o lecție pe care nu o voi uita niciodată. Dumnezeu a vorbit inimii mele prin intermediul furtunii, al valurilor și al liniștii care a urmat. Cum am putea să nu ne închinăm Lui? Cum ar putea omul să se răzvrătească împotriva voinței lui Dumnezeu? Cum am putea să fim neascultători față de poruncile unui Domn atât de puternic? Oare am fi noi în stare să luptăm împotriva Celui Preaînalt care este sursa puterii și din inima căruia se revarsă o iubire și o binecuvântare infinită asupra tuturor făpturilor aflate în grija Sa?SVM 230.3