Visul despre templu și despre miel
În timp ce mă aflam în acea stare de disperare, am avut un vis care m-a impresionat profund. Am visat un templu în care erau adunați foarte mulți oameni. Când trebuia să vină sfârșitul, singurii care aveau să fie salvați erau aceia care se refugiaseră în templu, iar cei rămași afară, urmau să fie pierduți pentru totdeauna. Toți cei de afară, care umblau pe diferitele lor căi, râdeau și îi ridiculizau pe cei care intrau în templu, spunându-le că acest refugiu era doar o invenție înșelătoare, deoarece în realitate nu exista nici un pericol de care să fugă. Aceștia ajunseseră chiar să îi rețină pe unii pentru a-i împiedica să intre în templu.SVM 33.1
Temându-mă că voi fi ridiculizată, eu am considerat că era mai bine să aștept până când oamenii de afară se vor împrăștia sau până când voi reuși să intru fără a fi observată de ei. Dar, în loc să se micșoreze, numărul lor era tot mai mare și, pentru că mi-a fost teamă că voi ajunge prea târziu, am plecat de acasă în grabă și am început să-mi fac loc prin mulțime. În nerăbdarea mea de a ajunge la templu, nu am luat în considerare mulțimea care mă înconjura și nici nu mi-a păsat de ea.SVM 33.2
La intrarea în templu, am văzut că vastul edificiu era susținut de un singur stâlp uriaș, de care era legat un miel înjunghiat în multe locuri și plin de sânge. Se părea că noi, cei prezenți, știam că mielul fusese înjunghiat și rănit în locul nostru. Trebuia ca toți cei care intrau în templu să vină înaintea mielului și să-și mărturisească păcatele. Chiar în fața lui, se aflau niște scaune înalte, pe care ședeau niște oameni ce arătau foarte fericiți. Lumina cerului părea că strălucește pe fața lor, și ei Îl lăudau pe Dumnezeu și cântau imnuri voioase de mulțumire, care păreau a fi asemenea unor coruri îngerești. Aceștia erau cei ce veniseră înaintea mielului, își mărturisiseră păcatele și primiseră iertarea, iar acum așteptau plini de bucurie sosirea unui eveniment fericit.SVM 33.3
Chiar și după ce am intrat în templu, eram cuprinsă de teamă și de rușine, pentru că trebuia să mă umilesc în prezența acelor oameni, dar am simțit o nevoie copleșitoare de a înainta. În timp ce îmi făceam loc, apropiindu-mă încetul cu încetul de stâlp pentru a ajunge în fața mielului, deodată, am auzit un sunet de trâmbiță, templul s-a cutremurat, iar adunarea sfinților a început să scoată strigăte de biruință. Clădirea întreagă s-a umplut de o lumină puternică și apoi s-a așternut un întuneric dens. Toți oamenii aceia fericiți dispăruseră o dată cu lumina strălucitoare, iar eu am rămas singură, în groaza tăcută a nopții.SVM 34.1
M-am trezit din somn într-o stare de agonie și cu greu am reușit să mă conving că fusese doar un vis. Mi se părea că blestemul meu fusese hotărât și că Duhul Domnului mă părăsise pentru a nu mai reveni niciodată.SVM 34.2