Capitolul 8 — Chemarea de a călători

În cea de-a doua viziune, care a avut loc la aproximativ o săptămână după prima, Domnul mi-a dezvăluit o imagine de ansamblu a încercărilor prin care voi fi nevoită să trec și mi-a spus că trebuie să merg și să le spun și altora ce mi-a descoperit El. Mi-a fost arătat că lucrarea mea va întâmpina o mare opoziție, că inima îmi va fi cuprinsă de teamă, dar că harul lui Dumnezeu îmi va fi de ajuns pentru a mă susține în toate.SVM 69.1

Când am ieșit din această viziune, am fost tulburată peste măsură, deoarece mi-a arătat datoria de a merge printre oameni și de a le prezenta adevărul. Sănătatea mea era atât de șubredă, încât am suferit continuu din punct de vedere fizic și, după toate aparențele, nu îmi mai rămăsese mult timp de trăit. Aveam doar șaptesprezece ani, eram mică de statură și firavă, neobișnuită cu societatea și atât de timidă și de retrasă din fire, încât, ori de câte ori făceam cunoștință cu persoane străine, mă simțeam penibil.SVM 69.2

Mai multe zile la rând, m-am rugat până noaptea târziu, pentru ca această povară să fie luată de pe umerii mei și încredințată unei alte persoane mai capabile să o poarte. Dar sentimentul că am datoria să fac ce mi s-a arătat a rămas neschimbat, iar cuvintele îngerului răsunau continuu în urechile mele: “Fă-le cunoscut altora ce ți-am descoperit”.SVM 69.3

Până atunci, ori de câte ori Duhul lui Dumnezeu mă îndemnase să-mi împlinesc datoria, m-am ridicat mai presus de propriile limite și, gândindu-mă la dragostea Domnului Isus și la lucrarea minunată pe care o făcuse pentru mine, am uitat orice simțământ de timiditate și de teamă.SVM 69.4

Dar, în ce privește această lucrare, simțeam că îmi este imposibil să o îndeplinesc. Orice încercare mi se părea sortită unui eșec sigur. Consideram că acele greutăți cu care urma să fiu confruntată erau mai mult decât puteam suporta. Cum puteam eu, un copil, să călătoresc din loc în loc pentru a le dezvălui oamenilor adevărurile sfinte ale lui Dumnezeu? Gândul acesta făcea să mi se strângă inima de groază. Fratele meu, Robert, cu numai doi ani mai în vârstă decât mine, nu mă putea însoți, deoarece avea o sănătate precară, era mai timid decât mine și nimic nu l-ar fi putut determina să se implice într-o asemenea lucrare. Tatăl meu avea o familie de întreținut și nu putea să-și părăsească locul de muncă, dar m-a asigurat de repetate ori că, dacă Dumnezeu mă chemase să lucrez în alte locuri, nu va întârzia să-mi deschidă o cale. Totuși aceste cuvinte de încurajare nu au însemnat o mângâiere prea mare pentru inima mea disperată. Drumul care mi se înfățișa părea plin de obstacole, peste care mă simțeam incapabilă să trec.SVM 69.5

Mi-am dorit moartea, pentru a fi eliberată de responsabilitățile care apăsau asupra mea. În cele din urmă, pacea plăcută, de care mă bucurasem atât de mult timp, m-a părăsit, și disperarea mi-a cuprins din nou sufletul.SVM 70.1