Capitolul 58 — Ultima suferință

Timp de mai bine de doi ani înainte de accidentul care i-a grăbit moartea, sora White a fost mai liberă de suferință și de bolile obișnuite, decât în orice altă perioadă din viața ei. Cu o ocazie, puterile ei au cedat brusc, dar și-a revenit îndată și a fost în stare să-și reia activitatea cu destulă ușurință. De obicei, ori de câte ori era o zi plăcută, însoțitoarea ei o plimba în aer liber, iar acest lucru a permis o schimbare binefăcătoare. În mod obișnuit, era capabilă să se deplaseze fără ajutor din camera de sus până la trăsură. Dar aspectul ei era din ce în ce mai împovărat de ani, iar prietenii ei nu sperau că mai are mult de trăit.SVM 440.1

În primăvara anului 1914, sora White a avut plăcerea de a-l întâlni încă o dată pe fratele James Edson White, unul dintre fii ei, care a petrecut câteva săptămâni în casa ei. La scurt timp după întoarcerea lui, mama a suferit o stare de slăbiciune accentuată, din cauza unei complicații și, ca rezultat, a renunțat în cea mai mare parte la citit. În lunile care au urmat, a avut adesea nevoie de cineva care să-i citească.SVM 440.2

Totuși încetarea activităților obișnuite nu a condus la micșorarea interesului față de progresul cauzei lui Dumnezeu de pretutindeni în lume. Paginile din Review and Herald și ale altor publicații denominaționale erau la fel de prețioase pentru ea ca întotdeauna. Continua să se bucure de scrisorile primite de la prieteni de demult și adesea își amintea viu experiențele din trecut.SVM 440.3

Într-o conversație din 2 decembrie 1914, ea s-a referit la un incident care avusese loc cu mulți ani în urmă. Un anumit frate își exprimase descurajarea cu privire la perspectiva lucrării dificile și mari ce trebuia să fie încheiată, pentru ca lumea să poată fi pregătită pentru cea de a doua venire a lui Hristos. Un alt frate, care avea o mare credință, s-a întors spre el cu fața luminată de o mare emoție și a spus: “Fratele meu, îngădui tu ca o asemenea perspectivă să aducă descurajare? Nu știi că Dumnezeu dorește ca noi să ducem bătălia până la porți? Nu știi că El dorește ca noi să lucrăm, din nou și din nou, știind că va veni biruința?”SVM 440.4

La începutul lunii decembrie 1914, ea a mărturisit că, în timpul unei viziuni de noapte, a auzit voci care strigau: “Înainte! Înainte! Înainte! Duceți bătălia până la porți!”SVM 441.1

Deși era nerăbdătoare să-și continue activitatea și dorea în special să vorbească din nou în public, sora White știa că puterea ei scade treptat și că nu trebuie să se bazeze pe energiile ei, care se diminuau. Aceasta a însemnat o adevărată încercare pentru ea, totuși se simțea resemnată în fața voinței Domnului. Ascultați rugăciunea ei la un altar familial de deschidere a Sabatului, în 26 septembrie 1914, după rugăciunea fratelui E. W. Farnsworth și a altora:SVM 441.2

“Tu vei răspunde rugăciunilor noastre, iar eu Îți cer, Doamne, pentru cauza lui Hristos, dacă este voia Ta, dă-mi putere și har să continuu, iar dacă nu, sunt pe deplin dispusă să-mi încetez lucrarea, oricând consideri Tu că este mai bine. Oh, Doamne, doresc mult să fac unele lucruri, Tu știi, și aș vrea să le realizez, dacă îmi vei da putere, dar nu mă voi plânge, deoarece mi-ai cruțat viața mult mai mult decât au crezut mulți și mai mult decât am sperat eu însămi…. Dă-ne lumină, dă-ne bucurie, dă-ne marele har pe care Tu l-ai pregătit pentru cel nevoiaș. Cerem în numele lui Isus Hristos din Nazareth.”SVM 441.3

Deși slăbiciunea fizică era tot mai accentuată, spiritul ei era în permanență marcat de curaj. Într-o conversație cu dr. David Paulson, în 25 ianuarie 1915, sora White a declarat: “Domnul este ajutorul meu, Domnul este Dumnezeul meu și nu am nici o îndoială. Dacă nu aș fi conștientă că El este călăuzitorul și susținătorul meu, spuneți-mi, în ce aș putea să mă încred? Am o convingere fermă, așa cum trăiesc și respir, că Dumnezeu va așeza picioarele mele pe Muntele Sionului și intenționez să-mi păstrez această credință până la moarte.”SVM 442.1

În data de 27 ianuarie 1915, când celălalt fiu al ei, William. C. White, s-a întors acasă, după o absență de patru luni, timp în care fusese în est și în sud, sora White părea la fel de puternică precum fusese la plecarea lui. Încă se bucura de o stare de sănătate confortabilă și era refăcută. Aproximativ două săptămâni mai târziu, doar cu o zi înainte de a suferi un șoc, sora White a petrecut puțin timp plimbându-se cu fiul ei prin grădină și discutând despre interesele generale ale cauzei lui Dumnezeu.SVM 442.2

În 13 februarie 1915, într-o zi de Sabat, sora White a suferit un accident care a dus-o mai târziu la mormânt. După-amiază, în timp ce pășea în holul de la intrarea în bibliotecă, s-a împiedicat și a căzut. Nepoata ei, sora May Walling, care o îngrijise o perioadă ca infirmieră, se afla în apropiere și s-a grăbit să o sprijine. Când eforturile de a o ridica în picioare s-au dovedit zadarnice, sora Walling a așezat-o pe un scaun și a condus-o în dormitor, așezând-o în cele din urmă în pat și chemând un medic din Sanatoriul St. Helena.SVM 442.3

Examinarea preliminară efectuată de către dr. G. E. Klingerman a fost urmată de o examinare mai minuțioasă cu ajutorul razelor X, iar aceasta a dezvăluit la șoldul stâng o fractură evidentă de cap femural. Desigur, era imposibil de stabilit când avusese loc fracturarea osului — înainte de a cădea și provocându-i căderea sau ca rezultat al acesteia.SVM 442.4

Neliniștea din următoarele câteva zile și nopți a fost însoțită de foarte puțină durere. De fapt, încă de la început, în mila Sa, Domnul și-a cruțat slujitorul de durerea severă care însoțește de obicei acest gen de boală. Simptomele de șoc, de asemenea, au fost absente. Respirația, temperatura și circulația erau aproape normale. Dr. Klingerman și dr. B. F. Jones și asociații săi au făcut tot ceea ce le putea sugera știința medicală, pentru ca pacienta lor să se simtă confortabil, dar, la vârsta ei înaintată, nu puteau promite decât mici perspective de vindecare.SVM 443.1

În tot timpul săptămânilor și lunilor ultimei ei suferințe, sora White a manifestat aceeași credință, speranță și încredere, care au caracterizat viața ei în zilele când era în putere. Mărturia ei personală era în permanență plină de voioșie și de un curaj puternic. Sora White considera că durata vieții ei este în mâna lui Dumnezeu și că El este prezent fără încetare alături de ea. Nu la mult timp după accident, mărturisea despre Mântuitorul ei: “Isus este Răscumpărătorul meu binecuvântat, iar Eu Îl iubesc cu întreaga mea ființă”. Și din nou: “Văd lumină în lumina Lui. Mă bucur în bucuria Lui și am pace în pacea Lui. Văd milă în mila Lui și iubire în iubirea Lui”. Sorei Sara McEnterfer, secretara ei de mulți ani, i-a spus: “Dacă aș putea să-L văd pe Mântuitorul meu față în față, aș fi pe deplin mulțumită”.SVM 443.2

Într-o conversație cu o altă persoană, ea declara: “Curajul meu este întemeiat pe Mântuitorul meu. Lucrarea mea este aproape încheiată. Privind în trecut, nu simt nici cea mai mică urmă de descurajare. Sunt atât de mulțumitoare că Domnul m-a păzit de disperare și descurajare și că încă mai pot purta stindardul. Știu pe cine iubesc și știu în cine am crezut.”SVM 443.3

Referindu-se la perspectiva morții, ea declara: “Cu cât va veni mai curând, cu atât va fi mai bine, iată ce simt tot timpul — cu cât mai curând, cu atât mai bine. Nu nutresc nici un gând de descurajare, nici de tristețe…. Nu am nici un motiv să mă plâng. Fie ca Domnul să Își împlinească voința și să-și înfăptuiască lucrarea cu mine, ca să fiu curățită și înnoită — este tot ce doresc. Știu că lucrarea mea s-a încheiat, nu este de nici un folos să mai spun altceva. Mă voi bucura când îmi va veni timpul și mi se va îngădui să mă culc, pentru a mă odihni în pace. Nu am nici o dorință ca viața mea să fie prelungită.”SVM 444.1

După rugăciunea rostită de cel care a scris aceste note de conversație, sora White s-a rugat:SVM 444.2

“Tată ceresc, vin la Tine, slabă, ca o trestie frântă, totuși vin la Tine prin îndreptățirea dată de Duhul Sfânt și de adevărul care vor învinge. Îți mulțumesc, Doamne, Îți mulțumesc, și nu mă voi retrage de la nici o povară pe care Tu dorești să o port. Fie ca lumina Ta, fie ca bucuria și harul Tău, să fie cu mine până în ultimul meu ceas, ca să Te pot slăvi. Aceasta este marea mea dorință și aceasta este tot ce Îți voi cere. Amin.”SVM 444.3

Această rugăciune umilă și plină de încredere, rostită de cineva care a fost un vas ales în slujba Domnului, a primit un răspuns deplin. Ea a primit mângâierea care face ca un copil al Tatălui luminii și al iubirii să nu se teamă de nici un rău, chiar și atunci când trece prin valea umbrei morții. Într-o zi de Sabat, doar la câteva săptămâni înainte de a-și da ultima suflare, i-a spus fiului ei:SVM 444.4

“Sunt foarte slăbită. Sunt sigură că aceasta este ultima mea boală. Nu mă tem de gândul morții. Mă simt mângâiată în permanență, pentru că Domnul este alături de mine. Nu sunt îngrijorată. Valoarea Mântuitorului a fost atât de evidentă pentru mine. El mi-a fost prieten. El m-a susținut atât în timp de suferință, cât și de sănătate.SVM 444.5

Nu mă îngrijorez cu privire la lucrarea pe care am săvârșit-o. Am făcut tot ce am putut mai bine. Nu cred că mai trebuie să continuu mult. Nu mă aștept la multă suferință. Sunt mulțumitoare că avem mângâierea vieții în timpul suferinței. Nu vă îngrijorați. Eu merg doar cu puțin înaintea altora.”SVM 445.1

Biroul confortabil de la cel de-al doilea etaj al casei sorei White era locul preferat de pacientă și de infirmiere și aici stătea în cea mai mare parte a timpului, înconjurată de obiectele familiare din perioada mai activă a vieții, cu care fusese multă vreme obișnuită. Încăperea era luminoasă și aerisită. Un colț era format dintr-o fereastră mare, prin care razele luminoase și calde ale soarelui inundau o parte din cameră. În acest loc ședea ea în vechiul scaun de scris. Acesta fusese transformat într-un șezlong, în care era așezată în fiecare zi, după ce trecuseră una sau două săptămâni de boală. Priveliștea ce se putea vedea din acest colț luminos era plăcută și variată, iar ea se bucura mult de schimbarea frumuseților primăverii și ale începutului verii.SVM 445.2

Foarte aproape de scaun, pe o masă, erau păstrate mai multe cărți pe care le scrisese. Ea le lua adesea în mână și le răsfoia, părând că îi făcea plăcere să le aibă aproape. Se purta cu aceste cărți așa cum se poartă o mamă afectuoasă cu copiii ei. Când a fost vizitată, a fost găsită de mai multe ori ținând în poală două sau trei cărți. “Prețuiesc aceste cărți așa cum nu am făcut-o niciodată”, a declarat ea. “Ele sunt adevărul și neprihănirea și constituie o mărturie veșnică a dreptății lui Dumnezeu.” Ea se bucura la gândul că, atunci când nu le va mai putea vorbi oamenilor, cărțile vor vorbi în locul ei.SVM 445.3

Uneori, când puterile îi permiteau, era transportată cu un scaun cu rotile în veranda însorită de la etaj. Din acest mic balcon, împodobit cu trandafiri frumoși, panorama livezii și a viei, a munților și a văilor îi oferea o plăcere continuă.SVM 446.1

În timpul primelor săptămâni de suferință, glasul ei se înălța în cântec de repetate ori. Cuvintele alese cel mai adesea erau:SVM 446.2

“Am auzit de țara sfântă, luminoasă,
Am auzit, și inimile noastre sunt fericite,
Căci noi suntem o ceată de peregrini singuratici,
Obosiți, triști și împovărați.
Ni se spune că peregrinii au un loc de ședere acolo
Nu mai sunt niște oameni fără cămin;
Și noi știm că țara cea sfântă e bună,
Unde curge râul curat al vieții....SVM 446.3

Vom fi acolo, vom fi acolo peste puțin timp,
Ne vom alătura celor curați și binecuvântați;
Vom avea ramura de palmier, mantia, coroana,
Și ne vom odihni pentru totdeauna.”SVM 446.4

La aproximativ două săptămâni după accident, i s-a vorbit despre convenția misionarilor și a editorilor, care se desfășura la Mountain View, unde s-au făcut planuri pentru o creștere a circulației publicațiilor denominaționale. Această referire la editori a determinat-o să-și exprime încă o dată plăcerea avută cu doi ani în urmă, când i-a salutat personal pe cei mai mulți dintre ei, în propria casă. “Sunt foarte bucuroasă”, spunea ea, “pentru tot ce fac ei în vederea răspândirii cărților noastre. Puterea noastră de influență depinde într-o foarte mare măsură de departamentul publicațiilor. Doresc ca acest departament să împlinească în totalitate planul lui Dumnezeu. Dacă editorii noștri își fac partea cu credincioșie, eu știu, din lumina pe care mi-a dat-o Dumnezeu, că răspândirea adevărului prezent se va dubla și se va tripla. Acesta este motivul pentru care am fost atât de grăbită să-mi scriu cărțile, astfel încât să poată fi puse în mâinile oamenilor și citite. De asemenea, Dumnezeu dorește ca răspândirea cărților noastre în limbi străine să crească într-o mare măsură. În acest fel, cauza adevărului prezent va fi așezată pe un teren avantajos. Să ne amintim că, în toate eforturile noastre, trebuie să căutăm puterea zilnică și experiența creștină individuală. Numai dacă menținem o legătură strânsă cu Izvorul puterii noastre, vom fi făcuți în stare să înaintăm rapid și în unitate.”SVM 446.5

În timpul ultimelor luni de viață ale sorei White, mulți vizitatori — vechi prieteni și alții — au venit să o vadă. Uneori nu a mai fost în stare să-i recunoască pe vechii tovarăși de lucrare, alteori, îi recunoștea pe toți cei care veneau. Ori de câte ori era posibil, dorea să converseze cu ei. Nu înceta niciodată să simtă plăcere în a mărturisi despre bunătatea și mila duioasă a lui Dumnezeu. Cu câteva luni înainte de boală, cita frecvent textul: Ei au biruit “prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturiei lor” și se simțea întărită de fiecare dată când mărturisea despre dragostea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu.SVM 447.1

Într-un Sabat după-amiază, când familia fiului ei William C. White a petrecut un timp în compania ei, ea a fost binecuvântată în mod deosebit și i-a adresat nepotului ei multe sfaturi. “Domnul este foarte bun cu noi”, a declarat ea, “și dacă vom continua să-L cunoaștem pe Domnul, vom ști că venirea Lui este pregătită ca dimineața. Dacă există vreo întrebare în mințile voastre cu privire la ce este bine, priviți la Domnul Isus și El vă va călăuzi. Trebuie să aducem fiecare plan la Domnul, pentru a vedea dacă El îl aprobă…. Să ne aducem aminte că Domnul ne va susține până la capăt. Veghez în fiecare clipă, astfel încât să nu se interpună nimic între mine și Domnul. Sper că aceasta nu se va întâmpla. Dumnezeu să îngăduie să ne dovedim credincioșia. În curând va avea loc o întâlnire glorioasă. Sunt fericită că ați venit să mă vedeți. Fie ca Domnul să vă binecuvânteze. Amin.”SVM 447.2

Inima ei era plină de grijă iubitoare, nu numai pentru nepoții și nepoatele ei, ci și pentru toți tinerii din biserică. Uneori discuta cu infirmierele care o îngrijeau și cu secretarele ei despre nevoia de a selecta în mod înțelept literatură pentru tineret.SVM 448.1

“Trebuie să-i sfătuim pe tineri”, îndemna ea, “să se atașeze de o literatură care contribuie la zidirea unui caracter creștin. Punctele esențiale ale credinței noastre trebuie să fie întipărite în memoria tinerilor. Ei au idee despre aceste adevăruri, dar nu le cunosc suficient, încât să se simtă determinați să le studieze cu interes. Tineretul nostru trebuie să citească o literatură care să aibă un efect sănătos și sfințitor asupra minții pentru a deveni capabili să înțeleagă ce este adevărata religie. Există multă literatură bună, care nu sfințește.SVM 448.2

Acum este timpul și ocazia să lucrăm pentru tineri. Spuneți-le că acum ne aflăm într-o criză periculoasă și dorim să știm cum să discernem adevărata evlavie. Tinerii noștri trebuie să fie ajutați și încurajați în mod corect, nu așa cum probabil ar dori ei, ci într-o manieră care îi va ajuta să aibă niște minți sfințite. Ei au nevoie de o religie sfințitoare, mai mult decât de orice altceva.SVM 448.3

Nu mă aștept să mai trăiesc multă vreme. Lucrarea mea este aproape încheiată. Spuneți-le tinerilor noștri că doresc să-i încurajez să trăiască o viață atrăgătoare și plăcută pentru inteligențele cerești.”SVM 448.4

Sfârșitul a survenit într-o vineri, în data de 16 iulie 1915, la orele 3:40 p.m., în camera însorită de la etajul casei ei din “Elmshaven”, unde a petrecut așa de mult timp în ultimii ani fericiți și rodnici ai vieții ei pline de activitate. A adormit în Isus, la fel de liniștită și plină de pace cum adoarme un copil obosit. La căpătâiul ei s-au aflat: fiul ei William C. White, și soția lui; nepoata ei, sora Mabel White Workman; secretara ei credincioasă, sora Sara Mc. Enterfer; nepoata și devotata ei infirmieră, sora May Walling; o altă îngrijitoare neobosită, sora Carrie Hungerford; menajera ei, sora Tessie Woodbury; ajutorul și tovarășa ei de mult timp, sora Mary Chinnock Thorp și câțiva prieteni și colaboratori care au petrecut mulți ani în preajma casei și biroului ei.SVM 449.1

Cu câteva zile înainte de deces, sora White nu a fost conștientă în cea mai mare parte a timpului și, spre sfârșit, părea că a pierdut capacitatea de a vorbi și de a auzi. Ultimele cuvinte adresate fiului ei au fost: “Știu în cine am crezut”.SVM 449.2

“Dumnezeu este iubire”. “El îi aduce la odihnă pe iubiții Săi”. Pentru ei, lunga noapte de așteptare până la venirea dimineții nu este decât o clipă, și chiar pentru cei ce rămân, timpul de așteptare nu va fi lung, deoarece Isus vine curând pentru a-i duce acasă pe cei iubiți ai Săi. Așa cum iubita noastră soră le declara celor ce se aflau în preajma ei, într-o zi de Sabat, în perioada suferinței: “Foarte curând, vom fi cu toții acasă”.SVM 449.3