Capitolul 7 — Prima mea viziune

În anul 1844, la scurtă vreme după ce a trecut data la care fusese așteptată venirea Domnului, am primit prima viziune. Eram în vizită la doamna Haines, din Portland, o scumpă soră de credință, de care eram profund atașată sufletește. Cinci dintre noi, toate femei, am îngenuncheat în liniște pentru altarul familiei. În timp ce ne rugam, puterea lui Dumnezeu a venit asupra mea, așa cum nu o mai simțisem niciodată înainte.SVM 64.1

Mi se părea că sunt învăluită de lumină și că mă înălțam tot mai mult, îndepărtându-mă de pământ. M-am uitat în jos, căutând poporul advent din lume, dar nu l-am putut găsi. Atunci, o voce mi-a zis: “Privește din nou, dar privește puțin mai sus”. Am privit mai sus și am văzut o cărare îngustă și dreaptă, suspendată mult deasupra pământului. Pe această cărare mergea poporul advent, călătorind spre cetatea care se afla la capătul ei. Poporul era luminat de o lumină strălucitoare, care se afla înapoia lui, la începutul cărării. Îngerul mi-a spus că acea lumină era “strigătul de la miezul nopții”. Ea strălucea de-a lungul întregii cărări și lumina pașii poporului, ca să nu se împiedice și să cadă.SVM 64.2

Dacă își țineau privirile ațintite spre Domnul Isus, care Se afla chiar înaintea lor și îi călăuzea spre cetate, credincioșii erau în siguranță. Dar curând, unii au obosit și au început să spună că cetatea era prea departe și că ei se așteptaseră să fi ajuns deja la ea. Atunci, Domnul Isus i-a încurajat ridicându-și brațul Său glorios, și din brațul Său a ieșit o lumină care s-a răspândit peste toți, iar ei au strigat: “Aleluia!” Alții au negat cu nesăbuință lumina din spatele lor, spunând că nu Dumnezeu fusese Cel care i-a condus până în clipa aceea. Lumina din spatele acestora a dispărut, iar pașii lor au rămas învăluiți de un întuneric deplin. Ei s-au împiedicat, nu au mai văzut indicatoarele și nici pe Domnul Isus și au căzut de pe cărare, în lumea întunecată și nelegiuită care se afla dedesubt.SVM 64.3

Curând, am auzit glasul lui Dumnezeu, asemenea unui vuiet de ape, dezvăluindu-ne ziua și ceasul venirii lui Isus. Sfinții cei vii, în număr de 144.000, au cunoscut și au înțeles glasul, în timp ce nelegiuiții au crezut că era tunet și cutremur. Când a pronunțat data venirii, Dumnezeu a revărsat Duhul Sfânt peste noi, iar chipul nostru s-a luminat, strălucind de slava lui Dumnezeu, asemenea feței lui Moise, când cobora de pe Muntele Sinai.SVM 65.1

Toți cei 144.000 fuseseră sigilați și alcătuiau un grup pe deplin unit. Pe frunțile lor scria: “Dumnezeu, Noul Ierusalim”, alături de un însemn luminos care conținea numele cel nou, primit de la Domnul Isus. Văzând starea noastră sfântă și fericită, cei nelegiuiți s-au înfuriat și s-au repezit cu violență să pună mâna pe noi și să ne arunce în închisoare. Dar noi ne-am întins mâinile spre cer în Numele Domnului, și ei au căzut la pământ fără putere. Apoi am văzut că aceia care făceau parte din sinagoga lui Satana au înțeles că Dumnezeu ne-a iubit pe noi, care ne-am spălat picioarele unii altora și i-am salutat pe frații noștri cu o sărutare sfântă, și s-au închinat la picioarele noastre.SVM 65.2

Curând, privirile noastre au fost atrase spre răsărit, unde se ivise un mic nor negru, lat de aproape o jumătate de palmă, despre care toți știam că era semnul Fiului omului. Într-o tăcere solemnă, priveam cu toții norul care se apropia, devenind tot mai strălucitor și mai glorios, până când s-a transformat într-un nor mare și alb. Baza lui era asemenea focului, deasupra lui era un curcubeu și de jur-împrejur erau zeci de mii de îngeri, intonând imnurile cele mai plăcute, iar pe nor ședea Fiul omului. Părul Lui era alb și buclat, revărsându-se peste umeri, iar pe capul Lui se aflau multe coroane. Picioarele Lui păreau ca de foc, în mâna dreaptă ținea o seceră ascuțită, iar în stânga, o trâmbiță de argint. Ochii Săi erau ca para focului, în timp ce privea, căutându-și copiii în toate direcțiile. Atunci, toți oamenii au devenit palizi, iar cei pe care Dumnezeu îi respinsese s-au făcut negri la față. Apoi, am strigat cu toții: “Cine poate sta în picioare? Este haina mea fără pată?” Îngerii au încetat să cânte și a urmat o tăcere solemnă, în timp ce Domnul Isus a zis: “Cei cu mâini și cu inimi curate vor fi în stare să stea; harul Meu este de ajuns pentru voi”. La aceste cuvinte, fața noastră s-a luminat și bucuria a umplut fiecare inimă. Îngerii au intonat o notă mai înaltă și au început să cânte din nou, în timp ce norul se apropia tot mai mult de pământ.SVM 65.3

După aceea, Domnul Isus a sunat din trâmbița de argint și S-a coborât de pe nor, învăluit în flăcări de foc. A privit spre mormintele sfinților adormiți și, ridicându-și ochii și mâinile înspre cer, a strigat: “Treziți-vă! Treziți-vă! Treziți-vă! Voi, cei care dormiți în mormânt, înviați!” Apoi a urmat un cutremur puternic. Mormintele s-au deschis și morții au ieșit îmbrăcați în nemurire. Recunoscându-i pe prietenii lor, de care fuseseră despărțiți prin moarte, cei 144.000 au strigat “Aleluia!”. În aceeași clipă, am fost transformați cu toții și am început să ne înălțăm alături de cei înviați pentru a ne întâlni cu Domnul în văzduh.SVM 66.1

Am intrat toți în nor și, timp de șapte zile, ne-am înălțat, ajungând la marea de cristal, unde Domnul Isus a luat coroanele și le-a așezat pe capul nostru cu mâna Sa. El ne-a dat harpe de aur și ramuri de palmier din aur, ca însemne ale victoriei. Cei 144.000 s-au așezat în formă de careu, pe marea de cristal. Coroanele unora erau foarte strălucitoare, însă ale altora străluceau mai puțin. Unele coroane păreau încărcate de stele, în timp ce altele aveau doar câteva. Toți erau pe deplin mulțumiți de coroanele lor și toți erau îmbrăcați în mantii lungi, albe și strălucitoare. În jurul nostru erau nenumărați îngeri, iar noi mergeam pe marea de cristal, îndreptându-ne spre poarta cetății. Când am ajuns în fața cetății, Domnul Isus și-a ridicat brațul puternic și glorios și a deschis poarta ornamentată cu perle și prinsă în balamale scânteietoare, rostind: “Pe toți cei care v-ați spălat hainele în sângele Meu și ați stat cu tărie de partea adevărului, vă invit să intrați”. Am intrat cu toții, simțind că avem drepturi depline în această cetate.SVM 66.2

Aici am văzut pomul vieții și tronul lui Dumnezeu. Din tron izvora un râu cu apă curată și pe ambele maluri ale râului se afla pomul vieții. Un trunchi al pomului se afla pe un mal și un alt trunchi, pe celălalt mal, amândouă din aur fin și curat. La început, am avut impresia că erau doi pomi. Când am privit din nou, am văzut că trunchiurile erau unite la vârf, formând un singur copac. Ramurile lui coborau până în locul în care stăteam, iar fructele lui erau foarte atrăgătoare și semănau cu aurul amestecat cu argint.SVM 67.1

Am pășit cu toții sub pom și, în timp ce ne așezam pentru a privi slava locului, fratele Fitch și fratele Stockman, care predicaseră Evanghelia împărăției și pe care Dumnezeu îi trecuse la odihnă pentru a-i scuti de dezamăgire, au venit la noi și ne-au întrebat despre evenimentele care au avut loc în timp ce ei dormiseră. Am încercat să ne amintim de marile noastre încercări, dar ele păreau așa de mici, în comparație cu răsplata mult mai mare a slavei care ne înconjura, încât nu am putut vorbi despre ele și am strigat cu toții: “Aleluia! Cerul este prea ieftin!” Și am început să cântăm cu harpele noastre de aur, făcând să răsune bolțile cerului.SVM 67.2

După ce am ieșit din viziune, totul în jur mi s-a părut schimbat. Orice lucru pe care îl priveam era învăluit de întuneric. Oh, cât de întunecată mi se părea lumea aceasta! Când mi-am dat seama că sunt pe pământ, am plâns și m-am simțit cuprinsă de dorul de casă. Văzusem o lume mai bună, iar lumea aceasta își pierduse farmecul pentru mine.SVM 67.3

Le-am povestit credincioșilor din Portland viziunea aceasta, iar ei au fost pe deplin convinși că a fost de la Dumnezeu. Cu toții au crezut că Dumnezeu a ales această modalitate pentru a-l mângâia și încuraja pe poporul Său după marea dezamăgire din octombrie. Duhul Domnului a însoțit mărturia mea și asupra noastră s-a așternut atmosfera solemnă a veșniciei. Eu m-am simțit cuprinsă de o teamă de nedescris, gândindu-mă că, deși eram așa de tânără, slabă și neînsemnată, am fost aleasă pentru a fi slujitorul prin care Dumnezeu îi oferea lumină poporului Său. Când eram cuprinsă de puterea Domnului, mă umpleam de bucurie și aveam sentimentul că sunt înconjurată de îngerii sfinți și că stau în curțile glorioase ale cerului, unde domnesc pacea și fericirea, iar revenirea la realitățile acestei lumi pieritoare însemna pentru mine o schimbare amară și tristă.SVM 68.1